pînă la o încrucișare de tramvaie, apoi se despărțiseră, fără nimic special. A doua zi i‑a fost imposibil să mai găsească, absolut imposibil, casa Tiei. Dincolo de încrucișarea de tramvaie nu mai recunoscuse nimic. Și ca totul să fie ciudat, mama Tiei nu avea nici un chip pentru el, se voalase complet, ca o peliculă fotografică. Nu‑și amintea nici dacă era înaltă sau scundă. Curios, pe Tia nici pînă astăzi nu reușise s‑o întîlnească. Se prăbușise în neant. Înfățișarea ei se păstra însă la fel de vie, încît se simțea întinerit (nu, redevenea pur și simplu tînăr, cel de atunci) ori de cîte ori se gîndea la ea. Toate amănuntele prieteniei lor stăruiau intacte. Dar mama Tiei se volatilizase.

Matei adoptă o stratagemă. „Am s‑o caut pe Eugenia. Mi‑e pur și simplu dor de ea. Risc să‑l întîlnesc pe malacul ei, dar n‑are importanță. Înțelepciunea îi dictează să nu existe în fața Eugeniei, să nu‑și impună autoritatea prin nimic. Și‑apoi individul mi‑e simpatic. Chiar doresc să beau un vin bun cu el. Voi avea grijă să duc cu mine cîteva sticle.“ Se gîndi să‑l ia pe Remus Mihalcea, prietenul său, cu mașina, să parcurgă drumul cît mai repede, pe Remus îl va expedia după aceea, are părinții prin preajmă, nici n‑ar avea rost să‑l rețină, iar la întoarcere se putea dispensa de Remus, nu mai avea de ce să se grăbească. Nu fusese vara niciodată în locurile Eugeniei. „Ea știe cu siguranță tot ce s‑a întîmplat cu Martha.“ El, nu se îndoia, s‑ar putea s‑o caute zadarnic. Firele pe care le avusese în mîini îi scăpaseră. Ca în cazul Tiei, vulpoaica aceea, cu obrăznicia ei delicioasă și nasul grecesc, ce femeie trebuie să fi ieșit din ea, și cum îl părăsise la încrucișarea de tramvaie, ca o ultimă ironie, de parcă i‑ar fi spus: ia‑o încotro dorești.

 

Alegerea lui Remus Mihalcea pentru călătorie — avea să‑și amintească Matei — s‑a dovedit inspirată. Discreția lui Remus este proverbială. Nu numai că nu l‑a interesat ce caut acolo, dar m‑a întrerupt de fiecare dată cînd încercam să‑i explic că doream să revăd niște prieteni. Remus, un lungan uscățiv, în eternă panică, mînjit cu uleiuri, se repezea imediat să întrebe ceva, destinzîndu‑și gîtul său interminabil, în efortul de a se concentra asupra șoselei, de parcă intenționa să‑și scoată capul prin capotă, pentru a‑și asigura o vizibilitate care să‑l împiedice de la vreo eroare. Răspunsul meu nu prezenta importanță, nici nu sînt sigur că Remus îl înregistra. Tactica lui era de a aborda mereu alt subiect și de a zice invariabil, cu o imparțialitate sfătoasă, la sfîrșitul comentariului meu: „Ei, nu mai spune!“ Se mira și mă aproba în același timp, cu aerul lui precaut, să nu comită un lucru reprobabil. Parase toate încercările mele de destăinuire și am dedus că voia să rămînă departe de rosturile călătoriei mele. Îl preocupa însă, în calitatea lui de „gazdă“, să mă simt bine în timpul drumului și repeta cu insistența sa dezarmantă: „Stai comod acolo, sau să opresc puțin și să facem loc?“ Nu mă așezasem în față, lîngă el, pentru că nici n‑aș fi avut unde, Remus Mihalcea depozitase o sumedenie de pachete informe, pe care avusese intenția să le transfere în portbagaj, apoi se răzgîndise sau uitase de ele. Mașina lui, atît de veche că părea confecționată din piese disparate, adunate de la vehicule scoase din uz, avea interiorul devastat, supraîncărcat de bagaje, pe unele nu le evacua, presupun, niciodată. S‑au adunat în ea cărți din ultimii cîțiva ani, așezate la picioare, pe bancheta din spate, pe rezemătoarea pernei, în spațiul de sus, unde călătorii aruncă de regulă un trenci, o servietă, revistele din mînă, ziarele. Erau și pachete de cărți legate încă, în ambalajul librăriilor, din loc în loc ieșea la iveală capătul unui plic, corespondența se arunca tot aici, deduc că de destule ori necitită. În universul acesta pitoresc se poate sta totuși comod, lucrurile s‑au stabilizat, nu se mai mișcă de la locul lor. La trecerea peste obstacole, saltă cîțiva centimetri și revin în poziția inițială. Remus, foarte atent cu mașina sa, o vopsește anual, el personal, asistat de Nona, soția. Drăgălașă, mignonă, Nona se alintă nemăsurat de mult, de parcă n‑ar cunoaște alt mod de a comunica, de a se înțelege cu bărbatul ei, încurajată de el, topit cînd o știe în apropiere. Mi‑a fost imposibil să cred că femeia aceasta conduce un lot pe un șantier de locuințe și anul trecut, fără să‑l pun la curent pe Remus, m‑am tîrît prin noroaie s‑o văd și s‑o aud la fața locului. De fapt, nici n‑am recunoscut‑o. Nu mai era ea. Cu o cască de protecție ce îi schimba fizionomia, energică, intratabilă, țipa cu o stridență ce o despărțea definitiv de alintările, de calineriile pe care i le stimula bărbatul ei, cucernic cînd o asculta, ca sub vraja unor mîngîieri. Indivizii admonestați protestau vehement, gesticulau și scuipau scîrbiți, iar unul și‑a permis să plece din fața ei: „Eh, ce mai atîta vorbă!“ A încremenit însă imediat cînd femeia a țipat: „Tu‑ți mama mă‑tii, vino încoace!“ După consumarea scenei, mă lămurea: „Pe ăștia trebuie să pui biciul. Sper că ți‑a plăcut cum l‑am luat.“ M‑a informat că dispune de un repertoriu de înjurături, ceva „extra“, comparabil doar cu al unui singur inginer din întreprindere, dar în gura lui sună vulgar, penibil, pentru că sînt înjurături care izvorăsc chiar din firea lui, îl definesc, îl conțin, pe cînd ea le utilizează ca pe o modalitate oarecare de corecție, și apoi este femeie, altfel se colorează o trimitere în aia a mă‑sii rostită de ea, cei care n‑au mai auzit‑o înjurînd cască gura de uimire. M‑a ținut de umăr, familiară, umplîndu‑mă de mortar, cît a conversat cu mine și la despărțire m‑a salutat soldățește, cu mina la chipiu: „Să te văd sănătos!“ Într‑una din zile, am fost martorul unei scene delicioase între ea și Remus. Nu știu ce‑i spusese el —