scena se petrecea în garaj și începutul se consumase la sosirea mea —, o certase probabil și Nona se încăpățîna să persiste pe poziția ei. Calm, Remus a luat‑o în brațe ca pe un copil, fără un cuvînt, și venea cu ea în întîmpinarea mea, în timp ce Nona îl lovea cu pumnii și își aruncase pantofii din picioare, zbătîndu‑se fără putere să se elibereze, s‑a întrerupt doar strigîndu‑mi „ceau!“, schilodind cuvîntul în modul ei de a se maimuțări, iar Remus s‑a întors abia după ce a închis‑o în casă. Nona nu conduce mașina și refuză să se urce în ea cînd este Remus la volan. O confiscă însă adesea, cu prietenele ei, și aceste amice șofează pe rînd, satisfăcute, jubilînd de fericire cît de ușor se manevrează comenzile. „Merge ca un ceasornic, zice Remus despre mașina lui, și are un consum incredibil de mic pentru clasa ei.“ I s‑a propus s‑o vîndă, însă Remus a rîs politicos. Prețul oferit, derizoriu, îl descalifica pe cumpărător. „Un ageamiu, a comentat prietenul meu, o mașină nu se judecă după tinichelele de pe ea.“

Deși răspunsul meu a fost mereu pozitiv („Mi‑am găsit un loc foarte bun“, ziceam), Remus, trecînd peste protestele mele, a oprit în cîteva rînduri, m‑a dat jos, cotrobăind îndelung în mașină, ca să aranjeze totul mai bine, îndoit de mijloc, intrat pînă la jumătate, capabil să‑și scoată capul prin partea cealaltă. Ultima oară a oprit, în mod absolut inutil, în apropiere de casa Eugeniei, dar fără voia mea m‑am trădat: m‑am îndepărtat de mașină, absorbit de căutările mele, da, recunoșteam perfect locurile și bucuria creștea în sufletul meu, ca și cum Martha însăși m‑ar fi așteptat la capătul drumului, nerăbdarea mă purta de colo‑colo, priveam nesățios, îmi răspundeam la întrebările ce se nășteau, încît a fost imposibil să evaluez cît timp a trecut pînă am revenit la mașină, și dacă Remus mă strigase sau se supusese tăcut, cu înțelepciunea lui, capriciilor mele, ca întotdeauna de cînd îl cunosc. L‑am găsit cu brațele încrucișate, candid, sprijinit de capotă, visător, băiat bun și săritor, ghinionist, veșnic în pagubă, dar refuzînd să învinuiască pe cineva. „Aici poți trăi o veșnicie“, s‑a mărginit să zică și eu m‑am uitat fulgerător la el, însă o fibră n‑a tresărit pe fața lui, subtextul a ceea ce îmi spusese alunecase în adînc și nu avea nici o grijă că va reapare la suprafață.

Eugenia, exact ca în seara cînd o întîlnisem prima dată, cu deosebire că acum era vară și îmbrăcase o rochie vaporoasă, mă aștepta. „Mi s‑a spus de ieri că o să vii.“ Cine îi spusese? Nu vorbisem cu nimeni, în mod cert cu nimeni. (Remus nu intra în discuție). „Mi‑a spus chiar Martha.“ O, deci Martha există, scopul călătoriei mele era aproape atins. Mă luminasem într‑un chip straniu, bănuiesc, pentru că Eugenia a simțit nevoia să schimbe climatul. „Să‑ți arăt camera pe care o iubești și pentru care ai venit.“ Mă primise în altă încăpere, necunoscută, și la auzul numelui Marthei citise în ochii mei, nepotolită, bolnava dorință de a revedea paturile imperiale și de a retrăi noaptea cînd îmi vorbise despre Martha, descoperindu‑mi o lume sălbatică, virgină, în care rătăceam de atunci. Înainte de a mă despărți de Remus (el depusese bagajul meu în pragul casei Eugeniei și mi‑a părut bine că și‑a amintit de rucsac, altfel riscam să rămîn fără vinul adus pentru soțul gazdei, malacul ascuns încă, dar nu mă îndoiam că își va face apariția, mai ales că Eugenia este imposibil să nu‑l fi anunțat, știind de ieri că sosesc, după cum mi‑a mărturisit din prima clipă), în timpul scurt cît am fost toți trei, eu, Eugenia, el, am semnalat o particularitate: Nona și Remus o cunoșteau pe Eugenia foarte bine, existau relații strînse între ei, se tachinau cordial și Eugenia primi bucuroasă amenințarea Nonei, transmisă de Remus, că va vizita‑o spre sfîrșitul săptămînii, ba mai mult, se va instala aici două‑trei zile, și apoi urmau să plece împreună, ele două, și Nona să se întoarcă iar aici. Părea să fie un proiect de concediu discutat încă demult, nu‑i exclus să se fi petrecut asta cu o vară înainte, revizuit, completat, ca în cele din urmă să fie înlocuit cu cine știe ce escapadă neprevăzută, ivită dintr‑o inspirație momentană. Remus, somat de privirile mele, grele de imputații, contrariate de evidența unor relații ținute secrete, nu s‑a socotit dator să se explice. A plecat în stilul său zăpăcit, luînd‑o pur și simplu la fugă, frîngîndu‑și mîinile că nu izbutea să fie mai expresiv în motivarea grabei. Eugenia considera că sînt la curent, revederea noastră a decurs mai departe cît se poate de normal, am însoțit‑o în casă și, la scurt timp, îmi deschisese ușa să privesc paturile imperiale. Presupusese ce efect va avea retrăirea acelei nopți, vedea că sensibilitatea mea căzuse pradă unui veritabil delir, de aceea Eugenia s‑a supus ceremonialului tăcerii de la început, așezîndu‑se, ca într‑o reconstituire perfectă, la o oarecare distanță de locul unde fusese masa, care nu se instala aici decît în ocaziile solemne, adică acolo unde stătuse și atunci toată seara și eu o spionasem continuu, judecînd‑o cu asprime pentru indiferența ei și examenul necruțător ce voia să ne înștiințeze că nimic din viața noastră nu‑i este străin. Patul în care dormisem eu, cel din stînga, căpătase asupra mea puterea unei vraje. A fost suficient să arunc o privire, ca toată viața mea de atunci încoace să mă împresoare, fremătînd, se interpuneau imagini pe care nu le mai puteam situa în timp, se instituise o stare de vis, de parcă în acea noapte mă desfăcusem de un blestem și intrasem într‑o libertate supremă. Întîlnirea cu Martha o datoram Eugeniei și nopții cînd îmi vorbise despre ea. Pătrunsese pînă la mine predestinarea, se conjugaseră toate elementele necesare ca minunea să se înfăptuiască, să devină accesibilă. Eram încredințat că întreprinsesem o călătorie salvatoare și că Martha este și ea cu mine, de vreme ce totul îmi era cunoscut în aceste locuri și