nici o schimbare nu intervenise. Esențialul consta în renunțarea la coborîrea în visul acelei nopți și reîntoarcerea în prezent. „Orice ai să‑mi povestești despre tine, m‑am trezit spunîndu‑i Eugeniei, în termeni foarte prietenești, probabil cei potriviți, pentru că n‑am observat vreun semn de neliniște, care să mă avertizeze că relațiile noastre nu sînt de asemenea natură, că n‑am dreptul să mă adresez cu atîta simplitate, orice ai să‑mi povestești despre tine, fie și niște nimicuri, îmi va face bine.“ Voiam să‑i declar că viața mea depindea, paradoxal, de a ei, că ea a fost aceea care i‑a determinat cursul din ultima vreme. „Eugenia, n‑ai idee ce mult vreau să înțelegi că fără tine nu voi găsi nici o cale de reîntoarcere la mine însumi. “ Regăsind‑o pe ea, mă convinsesem, echivala cu a reface drumul spre Martha, drum ce se pierduse, dumnezeu știe din vina cui. O examinam eu de data asta pe Eugenia, cu impudoare, îi cerusem să facă, pentru mine, cîțiva pași, să‑i recunosc mersul, și ea mă ascultase, rîzînd: „E bine așa, sau să mă opresc?“ Nu, nici Eugenia nu reprezenta dezlegarea, mi‑am dat seama imediat ce mi‑a spus: „De cîte ori vii aici, și săptămîna trecută ai făcut la fel, îmi ceri să mă ridic și să merg puțin. De ce? îți place mersul meu?“ În imposibilitate să‑i răspund (săptămîna trecută fusesem plecat din țară, lipsisem aproape o lună), m‑am mulțumit s‑o cuprind de mijloc, familiar, și s‑o rog să fie serioasă. Ce se întîmpla cu Eugenia? întinerea bizar, nu la modul obișnuit al femeilor de a recuceri pentru un timp scurt înfățișarea de odinioară, ci cu un adînc substrat biologic. Fusese o femeie corpolentă (ca și Martha) și puțin scundă, brunetă, catifelată, cu ochi arzători, dar nu‑și mai păstra vechiul tipar. Am vrut s‑o cuprind din nou, s‑o iau în brațe, să‑i verific exact talia, dar ar fi fost prea de tot, ce ar fi putut să creadă? îmi era dor de malacul bălan, m‑ar fi scutit de chinul și noile mele încurcături, însă nu se arăta și o jenă neînțeleasă mă oprea să întreb ce s‑a făcut bărbatul ei. Se ocupa, desigur, cu treburile sale, n‑avea disponibilitatea mea. „Sper să rămîi pînă diseară, mi‑a zis Eugenia. Am chemat‑o și pe Martha. “ Ar fi trebuit să‑i cer să repete ultimele ei cuvinte, dar n‑am găsit îndrăzneala necesară, ca și în cazul malacului, dispărut fără urmă, nici măcar lucrurile sale nu i le zăream prin casă. Contrar așteptărilor mele, nu m‑a invadat bucuria, de parcă Martha ar fi reapărut prea devreme și nu eram încă pregătit s‑o primesc, după ultima seară de așteptare în fața casei ei din strada Atena și dispariția inexplicabilă a întregului cartier. Eugenia, cu duioșia din noaptea cînd mă ascunsesem, purtat irezistibil de o ispită oarbă, în patul imperial și ea mă anunțase că de aceea venisem acolo, să dorm în acel pat, și că nu trebuie să mă tem și să‑i iau în serios pe ceilalți, cu aceeași duioșie de femeie dăruită vieții, și‑a trecut mîna peste fruntea mea, iar eu, în semn de recunoștință, i‑am sărutat‑o și am reținut‑o în palmele mele, apoi i‑am dat drumul, trist dintr‑o dată, nespus de trist și încurcat, ca un cuceritor în pragul izbînzii, care se vede silit să renunțe, din pricina constatării teribile că era victima unei confuzii și că nu înfăptuise adevărata cucerire, cea spre care pornise, ci alta, cu totul alta, care se substituise pe parcurs, fără știrea sa, procurîndu‑i o deziluzie amară. Nu cumva Martha m‑a interesat și m‑a subjugat numai pentru că îmi vorbise Eugenia despre ea, cînd, de fapt, în noaptea paturilor imperiale venisem pentru ea, pentru Eugenia, ea mă chemase, încă din ziua întîlnirii noastre în culisele teatrului? De ce refuzasem să accept și mă încăpățînasem să nu înțeleg? Aveam un motiv pe care acum l‑am uitat? L‑aș fi invitat pe malac să ne lase în pace și Eugenia ar fi venit cu mine ; la teatru, atunci, deziluzionată și pierdută, nu s‑ar fi despărțit de mine, dacă aș fi rostit un cuvînt. Și cred că nu‑l cunoștea nici pe malac. O suferință înceată și‑a făcut loc în sufletul meu și i‑am spus Eugeniei că aș prefera să mă plimb, pentru a scurta timpul pînă la sosirea Marthei. „Bineînțeles că ai să te plimbi. Totdeauna inventezi un pretext să fugi de mine. Plimbarea a devenit partea esențială din programul tău cînd vii aici, subterfugiul tău preferat.“ Parcă ar fi zis că mă va judeca ea într‑o zi, nu‑i voi scăpa atît de ușor. „Memorezi exact, am întrebat‑o, de cîte ori presupui că am fost eu aici?“ Eugenia s‑a amuzat. „Nu, n‑aș putea să‑ți răspund. Ai fost de prea multe ori, ca să țin minte.“ Avea aerul să zică: „Numai o dată te‑am chemat eu, în rest...“ În rest o căutam pe Martha, se înțelege. O, dar diseară vor fi amîndouă alături, adevărată desfătare, și mă voi convinge că n‑am greșit, că alegerea mea a fost perfectă, chiar dacă a presupus sacrificarea Eugeniei. „Vrei să urci pe munte? Ți‑ai adus data trecută bocanci și un costum de drumeție despre care pretinzi că este elvețian. Au să‑ți prindă bine.“ Există ceva ce mă depășește: toate vizitele mele la Eugenia și o viață măruntă care mi‑a scăpat, sînt obligat să deduc că îi cultiv cu regularitate prietenia și numai dintr‑o imprudență memoria mea a refuzat să ia în primire ceea ce i se cuvenea. În sfîrșit, nu‑i un impediment prea mare, de vreme ce ea se îngrijește să‑mi amintească mereu, ca unui copil uituc, putem continua întrevederea noastră în cele mai bune condiții. Probabil așa decurg lucrurile de fiecare dată, eu distrat și fără memorie, ea incitantă și în posesia vieților noastre ale amîndurora.

 

Matei alesese o cărare îngustă și urca în neștire. Binecuvînta firea lui specială, care îi procura mari înlesniri. Din întîmplările și discuțiile zilei, din întîlnirea cu Eugenia selectase un singur element: Martha va fi diseară aici. De bună