voie renunțase la Remus și la paturile imperiale, iar pe Eugenia și‑o reamintea vag, pînă ce umbra ei se pierdu cu totul. Stăruia însă în rememorarea vieții lui cu Martha și își imputa că de foarte multe ori a nedreptățit‑o. Începu cu prima zi. Casa în care se adunau bărbații și venea și Martha aparținea pictorului Ieronim Gabură. Acolo a stat ea, alături de bărbați, nemișcată toată seara, aproape adormită. Și după trei zile lui Matei i s‑a spus în amănunte povestea Marthei și unde se dusese. Locuia în casa pictorului (el îi cedase o parte din apartament, în schimbul unui atelier de care îi făcuse rost Martha), plăcerea ei de a se muta din propria locuință și de a hoinări. Iubitul la care alergase după dispariția bărbaților, cuprinsă de frenezie, a rămas un necunoscut pentru Matei, închipuirea lui l‑a refuzat totdeauna, pentru că a știut, în secunda cînd a zărit‑o pe Martha, că oricine ar fi fost cel căruia îi aparținea femeia blîndă și tăcută, trebuia să renunțe la ea, trebuia, acel iubit favorizat de soartă, să se mulțumească pentru tot restul vieții cu nopțile de arșiță ce le trăise lîngă ea. Avea îndatorirea s‑o răpească pe Martha, femeile ca ea nu pot aparține mult timp unuia singur, fără ca ele însele să nu fie cuprinse de panică, de înfrigurarea că nimeni altcineva nu le dorește. Statornicia acestor femei este întotdeauna o iluzie. Oricînd pot să dispară și să revină, să reia cu pasiune egală, de la capăt, drumul căutărilor, fără a‑și reaminti rătăcirile și a le regreta. A patra zi, din prima oră a serii, bărbații se adunaseră iarăși la Gabură, cu Martha în mijlocul lor, și Matei remarcase ușor că seara decurge în mod identic cu cealaltă, deci va avea același sfîrșit, el și vedea chipul extatic al Marthei, în plină noapte, alergînd spre iubitul ei, după ce simulase atît de bine nepăsarea cea mai desăvîrșită. Nu pricepuse doar de ce mai avea nevoie să vină la acea adunare de bărbați, să se chinuie jumătate de noapte, cînd ar fi putut să‑și urmeze drumul fără orele grele de fum, discuții și vin petrecute la Gabură, mai cu seamă că nimic n‑o interesa aici. Mult mai tîrziu, Matei avea să se corecteze. O femeie își trăiește altfel propriile gînduri în societatea bărbaților, și apoi așteptarea ei n‑ar fi avut nici un sens dacă nu se supunea de bună voie pericolului de a fi oprită din drum Matei însuși n‑ar fi întîlnit‑o vreodată (deși Eugenia îl înarmase în privința Marthei cu tentații diabolice, la care, amîndoi știau, și el, și Eugenia, că n‑are cum renunța), fără serile din casa lui Gabură, n‑ar fi avut de unde s‑o ia. Gabură cultiva prieteniile femeilor, își ornamenta salonul cu ele, Martha fusese singura fără nici o concurență, de obicei se adunau aici, Matei însuși verificase, femei foarte frumoase, unele din ele pictorițe, prietene de ale bărbaților aglomerați în jurul lui Gabură, pictorul celebru și plin de succes, care vindea mai mult decît toți colegii săi împreună, tablourile sale intrau în expoziții fără nici o șansă de a putea fi achiziționate, toate erau reținute încă înainte de a li se fi uscat culoarea, imediat ce le desprindea de pe șevalet. Își programase ore de primire a cumpărătorilor, ținea acasă o expoziție permanentă, infinit mai interesantă decît cele oficiale, fie numai și pentru faptul că aici putea expune orice, nu se pronunța în prealabil nici un juriu, și apoi expunerea imediată a lucrărilor reflecta cu o fidelitate maximă procesul de creație al lui Gabură, cel atît de violent contestat de unii, încît cronicarii preferau să se perinde pe acasă și să‑și formeze opiniile sub presiunea directă a muncii extrem de laborioase a pictorului cu viața minuțios ordonată și vocația celebrității. Suita lui Gabură, și acesta era unul din păcatele sale, nu colecta prea mulți inși distinși (nu lipseau nici aceștia, se înțelege), ci mai degrabă oameni de devotament necondiționat, buni la toate, și care îl urmaseră pe Gabură de‑a lungul anilor, iar acum își culegeau răsplata. Dar oricum, strălucea cîte unul în fiecare seară, devenise chiar regula casei să se lase cîmp liber celui mai în formă, ceilalți să părăsească arena și să se retragă la galerie. Străluciri trecătoare mureau aici continuu, și iar renășteau, spre faima lui Gabură, idolul celor tineri și foarte tineri, care nutreau speranța că va sosi o zi cînd vor trece și ei pe sub luminile din salonul maestrului, în ambianța de parfum și eleganță de aici. A patra seară, Matei, cu perfidia inițiatului, pîndise sfîrșitul și anticipase fiecare mișcare a Marthei, el își zisese ulterior că fusese sigur de complicitatea ei, provocase stingerea serii, plecînd cel dintîi, parcursese o parte din drumul ce era convins că‑l va urma și femeia, se oprise și nu trebuise să aștepte decît foarte puțin pînă distinsese silueta impunătoare a celei dorite, iar cînd Martha ajunsese foarte aproape de el, se comportase ca și cum ar fi fost înțeleși, pășise în tăcere alături de ea și îi luase brațul, ca după un timp Martha să‑l anunțe că intrau la ea acasă, în adevărata ei casă. Mințise însă. Petrecuseră restul nopții în grădină, ea improvizase aici un pat comod, sub merii încărcați de fructe paradisiace în lumina lunii. Pregătise totul și spusese că nu era pentru ea nici o surpriză. (Eugenia își făcuse, probabil, datoria, își spusese Matei, nu erau femei obișnuite, nu tolerau să fie cucerite oricum și considerau cuceririle ca pe un omagiu adus frumuseții și atracției lor.) O beție necunoscută, cu arome tari, îl paralizase pe Matei. „Mi‑a fost frică, îi zisese Martha, că n‑ai să mă vrei, că n‑o găsești pe cea despre care îți vorbise Eugenia. “ Ele două, Eugenia și Martha, conspiraseră pînă la capăt. O contrariase că Matei nu venise să‑și ia prada încă din prima seară, dar consimțise că ar fi fost prea de tot pentru el să se arunce în gol. Grădina Marthei, bătrînă, închisă între ziduri medievale, înconjura casa din trei părți,