și iarba creștea înaltă și sălbatică, dispăruseră cărările, înotai prin ea ca printr‑un lan de grîu. Martha se rostogolea prin iarba mătăsoasă, cu chiote ușoare, aproape goală, atrăgîndu‑l și pe el să facă la fel. Își zgîriase sînii și se juca în neștire cu mere roșii, mari, sferice, și îl invitase să aleagă, chicotind: „îl vrei pe ăla? ia‑l pe ăla, vrei sînul? ia‑ți‑l, nu mă împotrivesc. “ Se purta ca o Evă renăscută, nuditatea ei se răsfrîngea în exuberanța vegetală și o completa. Orice adaos al civilizației împovăra, viața se recucerea pe sine. Nimic provocator, ascuns, senzual. O naturalețe caldă, robustă, primitivă, atît de fericit regăsită. Matei abia se putea acomoda,, Martha îl spiona eu coada ochiului. „Casa unde te‑am adus este a bunicii, însă vara o confiscăm noi, eu și Rodi ca. S‑au trăit aici, înainte, iubiri mari, ele au devastat conacul, ca să ne lase nouă doar ruina acestei grădini. Merele nu le culege nimeni, nu dau eu voie. Am să te aduc la toamnă, să le vezi căzute pe jos, așternute ca un covor. Grădina se transformă într‑o imensă cămară, te îmbată de cum pășești în ea. Rodica, sora mea, doarme aici nopțile, toată vara, pînă cad merele. Plouă peste ea și bîntuie furtuni, dar nu își părăsește culcușul, vine șiroind de apă și urme de pămînt, cu părul încîlcit de vînturi și se ascunde în casă ca într‑o peșteră. Este frumoasă Rodica, dar tu n‑ai s‑o vezi niciodată. Nimeni nu ne‑a văzut încă pe amîndouă, pe ea și pe mine, am hotărît că una singură din noi ajunge. Au fost în neamul nostru femei care și‑au ucis bărbații, numai pentru că au trecut peste consemnele lor. Ba una și‑a pedepsit soțul, pentru rătăcirile lui, să se închidă într‑un turn și să nu‑l părăsească pînă la sfîrșitul vieții. Nu‑i interzisese să aibă o iubită, se supărase doar că o mințise, pretinzînd contrarul, cînd ea știa atît de bine care este adevărul.. Fusese mărinimoasă și‑i îngăduise acelei iubite să‑l viziteze pe proscris, tratînd‑o ca pe o mare doamnă, însă după ce plecase, înăsprise paza, iritată de gusturile îndoielnice ale bărbatului întemnițat. Rodica o moștenește pe aspra castelană și eu mă înspăimînt ce va pătimi soțul: ei.“ Martha evada în lumi fantastice și Matei nici măcar nu simțea nevoia să constate cînd depășea hotarul, ca să revină iar în limitele vieții ei. „Gabură mi‑a făcut un. portret, o mîzgăleală de ageamiu. Spera să mă cucerească, să mă încînte cu el. Orgoliul lui a fost dintotdeauna ca. femeile să‑și piardă glasul cînd ridică ochii spre el. Marota lui este să aducă femei în casă, să le găzduiască, să‑i pozeze și orașul să vuiască de zvonuri. Eu am fost prima cu care a încheiat un tîrg, cedîndu‑mi o parte din apartament în stăpînire exclusivă. Nu‑l deranja. Îl scutisem chiar de grija de a se mai ocupa de mine. Femeile, cu trupurile lor armonioase, n‑au pentru el decît o funcție artistică, în rest se chinuie să nu rămînă mai prejos de ceilalți bărbați. Am să‑ți dau cheile să i le duci. Îi dăruiesc tot ce am lăsat acolo, sau nu, golește tu casa, să nu‑i procur frisoane inutile. Îi fac, în schimb, cadou atelierul, pe care și‑așa îl folosește pentru ucenici. Lucrează pentru el o armată cenușie de simbriași, pentru a putea fi onorate comenzile doctorașilor, moașelor comunale, responsabililor de bodegi, stomatologilor care pretind că sînt oameni de trei mii de lei pe zi, cu cleștele lor și anesteziantele, toți burdușiți de minciuni și înșelătorii, răsplătiți pe cinste de Gabură, care îi fură ca în codru și îi îndeamnă să se împăuneze cu arta lui, să‑și împodobească apartamentele cu falsurile de mare măiestrie ale ucenicilor. Cîte un ucenic iese din plictiseală și aranjează atît de bine vreo temă favorită a lui Gabură, că maestrul decretează: se reține pentru expoziție. Ca să‑și menajeze orgoliul, fiindcă trebuie să știi că îi cad dinții de frică să nu i‑o ia altul înainte, mai trage pe ele cîte un penel și își pune mulțumit semnătura.“ Matei o văzuse chiar în acea noapte pe Rodica. De la o vreme, spre ziuă, Martha hotărîse să părăsească grădina și se mutaseră în casă, unde domnea același paradis al dezordinii. Dormiseră pe jos, trîntiți peste niște saltele înalte și moi, foarte potrivite pentru oasele lor ostenite de pămîntul tare al grădinii. În lumina încă lăptoasă a dimineții, Matei pășise din nou spre grădină, escortat de Martha, dar săvîrșiseră amîndoi o greșeală. O apucaseră pe altă ușă și într‑una din camere (Matei nici n‑ar fi fost atent dacă Martha nu l‑ar fi săgetat cu o privire piezișă), culcată în patul îngust, spartan, Rodica, într‑o cămașă de noapte ireală, cu bustul dezgolit pe trei sferturi, întinsă perfect pe toată lungimea patului, pură, dreaptă, senină ca fecioarele intrate în moarte fără să bănuiască, să li se arate prin ceva că trecuseră dincolo, imaterială, cu fața spre un cer nevăzut, tînăra fată continua să alunece în somn și deschisese doar ochii, neîncrezătoare, ca să renunțe apoi și să revină la tainele ce‑i permiteau să se dematerializeze. Martha, cu o pornire de ură, îl evacuase pe Matei, interpunîndu‑și trupul între el și Rodica, conducîndu‑l în cele din urmă pînă la tăietura din zid, care slujea de poartă, expulzîndu‑l în stradă.

Prima noapte cu Martha a fost o încercare grea, neuitată. Au urmat zile goale, fără nici un semn din partea, iubitei. Și brusc, în miezul zilei, s‑au încrucișat pe stradă. Dar ea nu l‑a mai recunoscut și abia i‑a răspuns la salutul timid. Între timp, el se executase și perfectase cu Gabură transferul lucrurilor, încît suporta și mai anevoie întorsătura defavorabilă. „Eu nu exist pentru tine în lume, și. cu atît mai puțin pe stradă, am uitat să‑ți precizez, îi spusese Martha, cînd îl adusese din nou în grădină. Dacă aș exista, ar trebui să mă împărți cu toți ceilalți, cu lumea avidă să mă devoreze, pe cînd așa, aici, sînt numai a ta. Eu voi