ști de fiecare dată de unde să te iau și să te aduc în grădină, sau în altă parte, eu singură aleg, pentru că am o știință veche, moștenită, a ceea ce este bine, pînă vei avea permisiunea să stai sub geamurile mele și să îmbătrînești acolo. “ În cea de a doua noapte, Martha îi promisese să‑l ducă și în casa cea adevărată, casa ei, nu a bunicii. „Acum am mutat‑o pe Rodica în ea, ca să nu‑ți pricinuiască vreun rău cît te voi ține aici. Ai văzut data trecută ce era să pățești. Eugenia nu ți‑a vorbit de ea, ci de mine, pentru că nu vrea să te distrugă.“

Matei, înfruntînd muntele, reactivase cele mai vechi amintiri. Se iluzionase. Cărarea atît de obișnuită, pe care apucase, după foarte scurt timp se răsucise și abia răzbătea printre arborii bătrîni și indolenți, crescuți unii într‑alții, ocupînd fiecare palmă de loc, cum le fusese mai comod și mai trebuincios. Urcușul îl îndîrjea și efortul se transfera, cu o anume duritate și nepăsare, în sfera rememorării. Acum îl preocupa destinul Rodicăi și extraordinara precauție a Marthei de a‑i tăia orice drum către tînăra fată. La cea de a treia și a patra întîlnire, în grădină, Martha, castelana, cum o numea Matei, refuzase să‑i mai furnizeze vreo informație. O întrebase cu seninătate: „Este studentă? Se mai duce la cursuri?“ Martha îi răspunsese lapidar: „Nu știu. Ea are destinul ei propriu, noi nu discutăm astfel de lucruri.“ Ieșea Rodica în oraș și o putea întîlni cineva, bunăoară la un cinematograf? Cine erau prietenii ei? „Dacă Rodica îți seamănă, zisese Matei, de ce ai atîtea temeri? Și de ce o să‑și sugrume bărbatul?“ Martha afirmase: „Nu‑mi seamănă. Și o să‑și sugrume bărbatul ca să‑și caute altul.“ „Nu l‑ar putea îndepărta fără să‑l mai omoare?“ „Nu, este necesar să‑l ucidă. Sînt femei de care bărbații nu pot fi îndepărtați niciodată.“ Încă din primele nopți, Matei fusese convins că lanțul Eugenia‑Martha‑Rodica ducea spre mistere tot mai adînci, și că nu sfîrșea aici, sau poate nici nu sfîrșea vreodată, dar că lui nu‑i erau îngăduite decît primele două stadii, mai bine‑zis unul singur, Martha, pentru că Eugenia nu îndeplinea decît oficiul (pentru el, Matei, se înțelege) de inițiere, de introducere în tainele prime: lui, spre exemplu, i‑o dezvăluise pe Martha, se refuzase pe sine și nu pomenise un cuvînt despre Rodica. Matei se resemnase. Dar foarte adesea, dimineața cînd o zărise pe fata îndepărtată de el, cu cortegiul de emoții de atunci, reînvia și el devenea melancolic, apatic, resimțea dureros înlănțuirea, limitarea. Prețuia răgazurile, ca acesta de acum, pe munte, cînd imaginația îi hoinărea în voie și o putea determina să‑i aducă la lumină ceea ce Martha și ceilalți împingeau în obscuritate. Îl frapase cînd auzise prima oară că Rodica poartă totdeauna un cuțit la ea. Ce face cu el? Pe cine amenință și îl ține sub teroare? Pentru Matei se asocia cu totul anevoie sclipirea lamei ucigașe cu chipul ireal, de prințesă romantică al fetei, din prima noapte. Sau exact așa trebuia să arate o prințesă care flutura stiletul la întîlnirile ei de dragoste? Fata, i se spusese, își construise o ambarcațiune și coborîse cu ea spre mare. În serile cu lună, singură, conducea barca spre larg, foarte departe de țărm, o lăsa să plutească și dansa în lumina stranie, arcuindu‑și brațele pe cer. Nu crezuse în viziunea puțin prea fabricată, însă era cu totul plauzibilă vestea că își tăiase părul și îl dăruise, închis într‑o capsulă de cristal, iubitului. Și iarăși, nimic nu crezuse din ce se spunea: că își biciuia iubiții și îi arunca în drum, că o ținea pe Martha sub ascultarea ei, iar pe Eugenia o desconsidera, așternînd peste numele femeii un dispreț suveran. Era inimaginabilă pentru Matei nesocotirea Eugeniei. Ea singură deținea secretul existenței celorlalte două, tunelul subteran de unde începea viața lor își avea unul din capete în odaia cu paturi imperiale.

Matei răzbise pînă într‑o poiană. Oare cît timp să fi trecut? Se dezobișnuise să poarte la el un ceas. În copilărie, și apoi în adolescență, în prima tinerețe, stabilea timpul aproape matematic, fără ceas, se concentra puțin și spunea ora. Preciziunea scăzuse de la o vreme și se ivise o aproximație de cinci pînă la zece minute, în plus sau în minus, care îl dezgustase. Renunțase să mai evalueze timpul, dar nici nu se deprinsese să poarte un ceas. Oare Martha o fi sosit? Ca să ajungă atît de repede i‑ar fi trebuit o mașină. Nu cumva Remus, în înțelegere cu Eugenia, s‑a dus după ea? întins în iarbă, ca în grădina de demult a Marthei (oare de cînd nu mai fusese acolo?), somnola. Priveliștea din jur, odihnitoare, îl golise de gînduri, dar el se încăpățîna să rememoreze. O singurătate pustiitoare îl bîntuia în clipa cînd amintirile nu‑i mai comunicau locul ce‑l ocupase el în teritoriul lor, pentru că totdeauna fuseseră mai cuprinzătoare decît el însuși și avusese senzația că emanau din exterior, că nu se confundau cu el și că rolul lor era să exprime tîrziu, mult mai tîrziu ceea ce fusese înregistrat, dar neînțeles, oferindu‑și sensul abia acum. În atingere cu lumea din preajmă, Matei vibra de amintiri. Chiar drumul acesta, pe care îl consacrase Marthei, urcușul întovărășit de silueta ei și a Rodicăi, deținea puterea de a trezi infinit mai multe amintiri. Cea mai puternică, mai puternică decît grădina fabuloasă și decît Martha însăși, care probabil a și descins și răscolește încăperile în căutarea lui, fusese respinsă și silită să se retragă înapoi în timp, pînă în momentul cînd se întinsese în iarbă, cu mîinile sub cap și își zisese că‑i putea permite să‑i vorbească. Era cea mai puternică dintre amintiri, în acea zi, pentru că avea ca ax un drum de munte asemănător. În vara cînd o pierduse pe Tia la încrucișările de tramvaie, se întorsese acasă, în părțile lui, singuratic, mohorît, incapabil să