se dedice viitorului. Absența unor scopuri îl suspendase între trecutul consumat, neatrăgător și viitorul imprecis, problematic. Instituise un timp de reflecție și își recapitulase prietenii pe care i‑ar putea indispune. Ca să nu călătorească cu trenul, după ce convenise pe cine va vedea întîi, optase pentru un drum de munte, de trei‑patru ore, care tăia o creastă și descindea într‑o vale, de‑a lungul căreia se răspîndise un sat. Parcursese drumul de șapte‑opt ori în acel an, la intervale scurte, uneori doar de cîteva zile. Memorase, în cursul drumului, detalii dintre cele mai diferite și știa cînd se vor ivi, le pîndea să le descopere, călătorind în tovărășia lor. Unul din prieteni, puțin mai tînăr decît el, coleg de liceu, băiat bun, trăind doar împreună cu o soră (vara, părinții se mutau de acasă, ca toți muntenii, apropiindu‑se de lucrul lor), îl reținuse la el. Fata, înaltă, opulentă, cu ceva de felină în mișcări, considerase că este și oaspetele ei și îl tratase cu o bunăvoință prietenoasă, mergeau împreună după treburi, se plimbau duminicile, iar serile se apropiau foarte mult unul de celălalt, stînd alături pînă tîrziu, într‑o intimitate care sporea continuu, aromitoare, fata îl atrăgea, surîzînd, dar nu părea tentată să ducă jocul prea departe. Apoi îi permisese s‑o îmbrățișeze și s‑o iubească, îi povestise că mai avusese un iubit, era liniștitoare și Matei, întîia oară, învățase că există și astfel de fete, care se iubesc fără lacrimi, candide, fără cunoștința păcatului, orgolioase, în dăruirea lor, să‑și îndeplinească menirea, mereu senine, îndatoritoare, cu prospețimea tinereții, necerînd nimic, mulțumite că se ofereau, că izbuteau să fie acceptate exact așa cum rîvneau: fără a li se încălca mîndria, fără întrebări de prisos, sau și mai bine, fără nici o întrebare. Matei o avea acum în față, rîzătoare, atît de tînără, și regreta că n‑o întîlnise în grădina Marthei, sau chiar în locul Marthei. Se sfia să o cheme pe nume, dar nu se îndoia că locul ei ar fi fost acolo, în paradisul ruinat, deși Luciana avea, la șaptesprezece ani, o știință a fericirii care nu pretindea, nu avea nevoie să‑și situeze neapărat iubirile în natura nepotolită, cu sevele ei fără astîmpăr. Trupul fetei era el însuși o grădină paradisiacă, neasemuită, care își ajungea sieși. Poate că și din pricină că locurile unde trăia erau, într‑un fel, o imensă grădină, fără paragina din grădina Marthei, o desfătare la fel de bogată și fără măsură, ca merele și iarba din raiul castelanei, atît de bătrîne, că se legau de la sine de timpurile primordiale, castelana însăși venind din aceeași vechime. O, Martha n‑ar fi putut fi ca ea. Fata primise o altfel de moștenire (Matei, cu o anumită frică, o asemuia cu sora castelanei, neîmblînzita ucigașă de trufii, o vedea ca pe ea, stăpînă absolută, decizînd viața și moartea), care o îndemna să facă dragoste cu o cerească blîndețe, suavă, să‑și ia iubitul cu ea oriunde o purtau pașii și să‑și amintească de îndatoririle ei cu o ceremonie simplă, care îl făcuse pe Matei, în acea vreme, să se cutremure de emoții neîncercate. Nimic nu l‑ar fi învățat mai bine că viața profundă este simplă și limpede, că apele tulburi nu sînt neapărat adînci. Îl dusese într‑o zi, fără să‑l prevină, într‑o casă pe care o aveau ei, acea familie, în pădure. „Înnoptăm aici, îi zisese. Vino să mă ajuți. “ Se cereau îndeplinite treburi gospodărești, rămase în seama ei, și sluga bătrînă, cu chip biblic, nu era de nici un folos, își purta făptura de umbră de ici‑colo, nefiind sigur că înțelesese cine venise și ce rost i se mai rezerva lui, un moșneag surd și cu ochii goi, uitat în mijlocul vieții, de care se desprinsese demult, nici el nu mai știa cînd. „A lucrat la noi, nu mai este de nici o trebuință, dar a cerut să moară aici și trăiește în așteptare.“ Fata lucra repede și cu pricepere, ca o nevastă harnică, și cu bucuria aceasta a femeii folositoare așteptase să vină noaptea și o trăiseră împreună, cu sluga culcată în tindă, de‑a curmezișul pragului, în credința că mai este un paznic vrednic al vieții și că‑i o cinste pentru el să mai aibă puterea să‑și facă datoria. Fata glumise, cu rîsul ei molipsitor, și se culcaseră scăldați în lumina lunii. Întindeau mîinile să dea peste razele mari, ca o urzeală, a căror ființă nedezmințită cobora pînă pe trupul lor. Era cu adevărat o nevastă și se trezea înfloritoare, nu iubea excesele, timp înainte era destul, de ce să se grăbească? Toate gesturile ei se prelungeau din iubire, deși nu‑i plăcea nici măcar să pomenească de ea, fiind adînc subînțeleasă, fără nici o nevoie s‑o aducă mereu sub priviri. Rămăseseră și noaptea următoare, și încă o noapte. Pe Matei îl uimea că fata nu trebuia să dea alor săi nici o explicație, prietenul din liceu, dacă se întîmpla să apară seara tîrziu, și ei doi, el și Luciana, se găseau împreună, în camera unde o iubise prima oară, striga „noapte bună“ din camera alăturată, atît de firesc și cu o cuviință străveche, că Matei nu avusese nici o clipă conștiința că săvîrșește ceva rău, deși resturile de pudoare îl sileau ca, după puțin timp, să treacă și el în camera unde dormea celălalt, pe care îl descoperea totdeauna citind, cu o veselie revărsată din trupul său robust, ca dintr‑un izvor prea plin, și care pe Matei vinovatul îl speria de fiecare dată, ca apoi să se liniștească, cuminte și îndatoritor. Luciana arbora o tristețe trecătoare doar cînd Matei pleca, dar nu rostea nici un cuvînt să‑l rețină, el o poreclise Loredana, ieșea în poartă să‑l conducă, rămînea dincolo, cu ochii ei veseli ușor umbriți, și Matei, abătut, simțea că îl privește pînă dispărea în zare, însă nu întorcea capul, pentru că îl copleșea un sentiment neînțeles de vinovăție și neîmplinire, ca unul ce nu era de acolo și se încărca de daruri ce nu i se