cuveneau. Cînd revenea, Matei redescoperea bucuria aceea a fetei, lipsită de orice exuberanță, de un echilibru neobișnuit, atît de savant dozat, și viața se relua de acolo de unde se întrerupsese. Îl mîngîia uneori în neștire, cu o duioșie înfrigurată, de unde știa, probabil, că în curînd o să‑l piardă și îi va trebui un alt iubit, pentru că nu putea să trăiască decît în înțelesul deplin al acestui cuvînt și i s‑ar fi părut fără sens, absurd și monstruos, să se lipsească de ceea ce aparținea lumii acesteia, cu drepturile ei sfinte, inalienabile. Matei fusese constrîns să se despartă doi ani de Loredana, dar o reîntîlnise ca și cum nimic n‑ar fi intervenit, și iarăși viața lor continuase, ca și înainte. Luciana devenise femeia lui, se purtau ca soț și soție, dar lumea lor nu‑i cuprindea decît pe ei doi, ceilalți nu erau prezenți nici măcar ca martori. Parcurseseră iar, amîndoi, un an de absență, o despărțire despre care nu vorbeau, ca și despre cealaltă, preferind înțelepciunea tăcerii. Își mai rezervaseră numai o vară, pentru că Luciana îl prevenise: „Trebuie să mă mărit, am împlinit douăzeci și unu de ani.“ Regretul nu‑l rostise, dar se păstra în ființa ei și tot mai des rămînea pe gînduri, însă nu‑l împovărase pe Matei cu nici o rugăminte, ei doi nu aveau altă alegere decît să se despartă. Și cînd Loredana, cum îi spunea acum mereu, de parcă n‑ar fi voit să‑i ia adevăratul ei nume cu el, se retrăsese în spatele porții, ca să‑i urmărească plecarea, Matei aproape alergase, cuprins de o panică surdă că numai prin fugă va renunța. Dar se despărțiseră ca întotdeauna, ea cu veselia ei jucăușă, atît de adevărată, rămînînd să‑și aleagă un bărbat, măritișul sosise foarte aproape, că nu trebuia decît să întindă mîna ca să ajungă pînă la el. Poate veselia ei anunța ceva și din ciudățenia ce urma să se petreacă, un bărbat care să pretindă că este numai a lui și ea să se supună, necunoscînd altă cale. A fost însă sortit să se reîntîlnească după trei luni, în casa Lucianei, Matei făcînd parte dintr‑un grup de invitați ai fratelui ei, ea îi servise la masă tot timpul, nu se schimbase deloc, dar ei doi propriu‑zis nu vorbiseră, ca și cum se înțeleseseră că își spuseseră tot și despărțirea îi separase. Se măritase într‑adevăr, cu un bărbat pe care și‑l alesese singură, și în cîteva rînduri Matei se interesase ce face, ultima oară o învățătoare din sat îi vorbise de Loredana elogios, despre distincția și cunoscuta ei mîndrie, și spusele aveau credibilitate, cu atît mai mult cu cît învățătoarea însăși era o femeie tînără, foarte stăpînă pe cuvinte și frumusețea ei, în multe privințe asemănătoare Loredanei. Matei se gîndea în primul rînd la trupul acela înalt și mătăsos al iubitei, opulent, înzestrat cu daruri străvechi și taine moștenite, pe care fata nu și‑l trădase și îl slujise, el își amintea atît de bine, cu un ritual pătruns de rosturi neschimbate, înviorătoare, ca o beție eternă.

Lui Matei, constatase asta și altă dată, amintirile îi apăreau întîi în formă pură, intensă, ample, obligîndu‑l să le retrăiască acut, apoi își dizolvau contururile, își pierdeau realitatea atît de palpabilă, schimbîndu‑și planurile, deschise unor sensuri total diferite, încît păstra impresia că substanța lor primă constituia doar stratul inferior, care le pregătea pe celelalte, capabile să‑i ofere adevărul căutat într‑o lumină ce‑l transfigura, să‑l poarte la suprafață după decantări îndelungi, în măsură să înlăture țesătura de fapte și să rețină numai proiecția lor, ajunsă pînă în prezent, ca o a doua realitate, beată de alte înțelesuri. Poate substanța lor primă se modifica, pe neobservate, cu consimțămîntul său, pentru că niciodată nu era îndeajuns de satisfăcătoare. Poate însuși adevărul pe care îl căuta devenea altul. Învățătoarea îi povestise despre Luciana la un banchet, mai exact după încheierea lui, amîndoi coborîseră în stradă, din restaurantul prea zgomotos, și fata ce o amintea pe Loredana ezita între a rămîne la hotel și a pleca, încă în acea noapte, spre casă. Și el o întrebase unde trebuia, de fapt, să ajungă. Fata rostise numele satului și Matei, cu melancolia bărbaților lipsiți de îndrăzneală, evocase vag prieteniile lui de acolo. Speranțele sale nu se dezmințiseră. Fata îi povesti de la sine, cu înțelegerea tainică a femeilor că numai un anumit lucru are cu adevărat interes, că acolo, în satul uitat, nimeni nu trăiește altfel, iar pe Luciana o idealizase, descriindu‑i ținuta elegantă, aparițiile rare, ușoara aroganță, demnitatea pe care Matei i‑o cunoscuse dintotdeauna. Nu insistase, însă interlocutoarea sa aglomerase amănuntele, cu plăcerea de a se include și pe sine, cea care va deveni, în portretul Loredanei. Matei nu fusese deloc curios să afle cine era în definitiv acel soț al femeii despre care i se vorbea, cum arăta și ce se spunea despre el, la urma urmei lucrul acesta reprezenta esențialul după plecarea sa. De parcă ar fi fost înțeleși, fata nu pomeni nici ea nimic despre soț. Nu mai vorbise cu nimeni de atunci (ca și pînă atunci) despre Luciana. Viața lui se întemeia în bună parte pe ceea ce i se dezvăluise în acei ani și a vorbi cu cineva despre Luciana, ar fi însemnat să se explice pe sine și asta nu numai că n‑ar fi fost prea lesne, dar nu‑i vedea nici utilitatea.

Matei se ridică din iarbă, gînditor, și porni. Demult nu trăise singurătatea pînă la capătul ei și acum se ivise prilejul. Mergea cu voluptate, respirînd larg, iar amintirile zburaseră. Loredana nu părea să fi existat, nici nopțile lor împreună. Ba ar fi fost chiar mai bine să nu fi existat. Nu regreta cînd își dădea seama că nu avusese un lucru, oricare ar fi fost el, pentru că — își zicea, de fiecare dată — păstra posibilitatea să‑l aibă și depindea de el să decidă dacă îl dorea într‑adevăr. Loredana, deși fusese singura lui „nevastă“, nu‑l obseda, îi rezervase o imagine feciorelnică, inaccesibilă, și nu voia