să o schimbe. Chiar acum, „faptele“ din amintiri evoluau în această direcție, cu știrea sa, procurîndu‑i o mulțumire evidentă. Eugenia, sau oricare alta, Martha sau sora ei, Rodica, n‑ar fi admis să iasă din limitele adevărului despre ele, pe cînd Loredana se amuza și îi atrăsese atenția cît de false sînt amintirile „fidele“ și ce puțin sînt în stare să rețină din esența vieții, pe care avem iluzia că o pricepem. Matei cobora bine dispus și observă foarte tîrziu că în loc să se întoarcă, își continua mersul, cobora cealaltă pantă, exact ca în drumurile spre întîlnirile cu Loredana, cînd urca pînă într‑un punct, după care drumul se desfăcea în pantă lină și îl conducea pînă la poarta ei. Constatarea că făcea contrarul a ce‑ar fi trebuit să facă nu‑l exasperă. Își zise că Loredana, din locurile ei atît de îndepărtate, sau din amintirile pe care abia le alungase, își permisese o mică farsă. Nu, nu se opri, cum ar fi fost normal, ci compuse doar, minuțios, sosirea Marthei și explicațiile Eugeniei că dintr‑un moment într‑altul el își va anunța întoarcerea. Nu dorea mai puțin s‑o vadă pe Martha (o, cît de mult se deosebea de Loredana!), prezență tonică, dar era incapabil să hotărască repede, foarte repede, că este dator să revină în casa Eugeniei. Brusc, avu o mică spaimă, tresări vizibil și se scutură ca de o amenințare. El nu le văzuse niciodată, pe Eugenia și Martha, împreună. Era peste putință să le întîlnească. La asta nu se gîndise. Ar fi reprezentat un sacrilegiu să le confrunte. Și apoi nu credea decît în existența separată a celor două. Nu se va întoarce, va merge înainte, deși nu știa îndeajuns de precis cum va petrece noaptea ce se apropia. Mîine, ei da, mîine, avea timp destul s‑o revadă pe Martha și chiar să chefuiască un pic cu malacul bălan, soțul Eugeniei.

Oamenii care îl primiră la dormit semănau cu niște vechi prieteni și Matei se chinuia să rememoreze dacă nu săvîrșea o greșeală și risca s‑o lase nereparată: nu cumva mai fusese aici și uitase? Femeia înclina să‑l trateze ca pe o cunoștință veche. „Nu credeam că o să mai veniți anul acesta. Vă amintiți? Anul trecut, cînd ați plecat, nici dumneavoastră nu erați prea sigur că o să vă mai abateți pe la noi, deși de zece ani nu ne‑ați ocolit în nici o vară. Eu vă spun sincer, vă așteptam încă săptămîna trecută. Îi spusesem chiar soțului meu că nu‑mi explic de ce întîrziați. Ați fost reținut de treburi, desigur, cu ocupațiile dumneavoastră n‑ai cum ști cînd se ivește o încurcătură.“ Da, era clar, se afla în casa unor cunoștințe vechi, altfel femeia n‑avea cum să‑i reproșeze că întîrziase și soțul părea să fie și el de acord că nu procedase tocmai bine neînștiințîndu‑i cînd anume urma să ajungă la ei. Dar cei doi își duceau viața, probabil, foarte singuri și renunțară imediat la imputările lor, în definitiv îl aveau în casă, ce mai contau cîteva zile în plus sau în minus? Ca să se verifice, Matei le vorbi despre Eugenia. „O, doamna Eugenia, spuse femeia, ușor căzută pe gînduri, ce ființă rară. Am vrut s‑o atragem în satul nostru, dar s‑a stabilit acolo și nu‑i cu putință s‑o ademenească cineva. Ați fost în casa ei? Dar în turn? Ați urcat pînă în turn?“ Matei răspunse vag, chestiunea cu turnul îl derutase. Nu‑i arătase nici un turn. Exista? Evident că exista, de îndată ce oamenii aceștia vorbeau despre el și aveau cunoștință că vizitatorii puteau să urce. Ca un lucru să existe, sub un chip sau altul, este suficient ca oamenii să admită, să se convingă că există. După cum și contrarul este adevărat. Oamenii au putința să șteargă ceea ce are pentru toți evidență, printr‑un consens general. Ca să‑și distreze ;gazdele și să treacă el însuși peste un moment dificil, povesti despre soțul Eugeniei și despre noaptea geroasă, extrem de însuflețit, însă ocoli episodul paturilor fermecătoare, împărătești, care ținea de o altă înfățișare a lucrurilor și în nici un caz nu constituia un subiect de povestire pentru astfel de oameni, oricît ar fi fost de binevoitori și de atenți cu el. Observă însă la gazdele sale un soi de reacție bizară. Nu arătau să recunoască nimic din ce le spunea. Bărbatul rupse tăcerea cel dintîi. „Cu Eugenia este o poveste, cei care urcă în turnul ei nu mai au cum să distingă, după aceea, adevărul din ceea ce văd. Ajung să creadă ce‑i învață Eugenia și chiar se roagă de ea să le vorbească mereu. Eu n‑am fost acolo, nu m‑a primit, dar bărbatul despre care amintiți, soțul acela (aici Matei constată că noua lui gazdă admite eventualitatea unei întîlniri cu el, chiar dacă ea ar fi doar ipotetică, asta numai pentru a nu contrazice verosimilitatea celor povestite de oaspete) a răspîndit prea multe pe seama ei.“ Dar, în mod curios, cu cît înainta în considerațiile despre Eugenia, rezulta că n‑avea nici un soț, că ea însăși răspîndea ceea ce apoi era trecut pe seama lui. În această categorie îngloba gazda și povestirea din noaptea geroasă, socotea cu siguranță că emana numai de la Eugenia. „Și n‑ați fost în turn? întrebă bărbatul din fața sa, neîncrezător. Vorbiți ca unul care a fost în turn.“ O privi semnificativ pe femeia lui și Matei, stingherit, nu mai știu dacă trebuie să dezmintă sau este preferabil să tacă. „Nici eu n‑am fost în turn, spuse femeia, cu un fel de părere de rău. Puține femei, după cîte am eu cunoștință, au fost în el. Doamna Eugenia spune că femeile n‑au nevoie de turnul ei, numai bărbații înțeleg lumea pe dos și ea îi ajută s‑o răstoarne la loc, să‑i dea înțelesul pe care îl are.“ Bărbatul se arătă nemulțumit: „Așa n‑ai să te faci înțeleasă. Soția mea, explică el, este profesoară, ca și doamna Eugenia, eu sînt inginer silvic (dar ce să vă mai spunem dumneavoastră toate acestea, doar știți foarte bine), și cînd