vorbim despre anumite lucruri, oricît ne străduim, venim fiecare din alte sfere. Soția înclină să creadă că spiritul meu este prea realist. O vedeți, ea este la fel ca Eugenia.“ Femeia rîse: „Numai că nu am un turn.“ Apoi se îndreptă spre Matei: „Soțul meu are uneori dreptate. Ca acuma. N‑am fost prea limpede. Lumea doamnei Eugenia o poate face înțeleasă doar ea. N‑am vrut să zic că îi amețește pe bărbați, dar nu se împacă deloc cu felul lor de a vedea și a judeca, de a‑și înfățișa lumea, și atunci îi duce în turn.“ Matei deduse că viziunea prozaică o supără pe Eugenia și o socotește o denaturare, de aceea intervine să reașeze lucrurile în înțelesul lor cel dintîi. „Arătați obosit, se îngrijoră femeia, să vă fac patul și să dormiți. Mîine dimineață, odihnit, o să vă duceți s‑o întîlniți pe doamna Martha. În fiecare an veniți întîi la noi și apoi o întîlniți pe ea, de aceea știu că vă gîndiți la doamna Martha.“ Deci în fiecare an se repetă povestea. O ciudă vecină cu exasperarea îl cuprinse pe Matei. „Mi‑a fost dor de dumneavoastră, minți el, și am ținut să vă văd. Dacă n‑o făceam în această seară, n‑aș mai fi avut timp. Acum însă mă întorc. N‑am călătorit noaptea prin pădure de multă vreme și sînt nerăbdător să pornesc la drum.“ Ar fi vrut să se informeze cîți kilometri sînt pînă acolo, la Eugenia, dar un sentiment de rușine îl opri: venise chiar acum pe drumul acesta, însă este adevărat, nu fusese prea atent și, în plus, se oprise în poiană și se încurcaseră puțin toate din cauza amintirilor despre Luciana. Se despărți de gazde cu o bruschețe nelalocul ei. Ca s‑o mai atenueze îi îmbrățișă pe amîndoi, afectuos. Femeia chicoti: „De fiecare dată cînd plecați de la noi, mă strîngeți în brațe de parcă vă temeți că n‑o să mai aveți ocazia să mă vedeți. “ Dar dezminți ea însăși cele spuse și îl îmbrățișă cu o anumită disperare, înfricoșată că‑l pierde. Era o femeie nu prea înaltă, bine făcută, și îl strînse pe Matei cu atîta putere, că el stătu o clipă pe loc, după ce‑i dădu drumul din brațe, să‑și recapete respirația. „Vă așteptăm la anul“, spuse femeia, melancolică, lăsînd pe soțul ei să‑l conducă. „Sînt încă nopți cu lună, zise bărbatul, și în două ore, ba chiar mai puțin, ați ajuns. Dar să mergeți neîntrerupt, să nu priviți nici în dreapta, nici în stînga. De sus, de pe creastă, o să zăriți turnul. Noaptea este luminat. Vă duceți direct spre el.“

„Cine știe cîte se pot petrece pînă la anul“, filozofă Matei, pășind zorit, ajuns departe, dar îi păru rău de femeia de care abia se despărțise și își făgădui să revină, orice s‑ar întîmpla. Îl impresionau rugămințile femeilor pe care le întîlnea și gazda aceasta, atît de amabilă, nu‑i reamintise doar că are datoria să‑i mai viziteze, ci îi adresase o rugăminte a ei, caldă, în această privință nu se înșela. Matei o înconjură de simpatie. Își duce viața aproape singură și este încă atît de tînără. Nu știu de ce, remarcă Matei, tot cu gîndul la ea, femeile singure rămîn multă vreme tinere, aproape nu le poți ghici vîrsta. În curînd însă cei doi nu‑l mai preocupau, erau undeva prea mult în urmă. Vag, îl încercă un regret că îi uita de la an la an, dacă cele susținute de ei nu erau simplă amabilitate și se dovedeau adevărate întru totul. Și iarăși, pentru a doua oară în acea zi, răsări Luciana. De parcă pe ea o lăsase în poartă, rezemată în coate, surîzînd, atît de sigură că n‑are de ce fi tristă, el se va întoarce, orice bărbat se întoarce la o femeie care îl așteaptă, dacă este femeia lui, bineînțeles. Mergea pe drumul de munte ca un apucat, și Luciana îl însoți, credincioasă, cum mai merseseră ei doi, chiar în seara aceea cînd îl ocrotise în casa din pădure și o iubise. Ceva i se năzărise și ceruse să meargă cu ea în pădure, poate să vadă vitele în ocolul lor, nu, nu era posibil să‑și aducă aminte cu certitudine, dar vedea cum pășeau unul în urma celuilalt, fata înainte și el atent să se țină de ea. Înserarea coborîse neagră și dacă nu ar fi auzit pașii fetei și nu s‑ar fi străduit să se țină cît mai aproape de ea, s‑ar fi pierdut, s‑ar fi rătăcit. Imita, fără să vrea, mersul din seara aceea, ca și cum Loredana i‑ar fi fost și de această dată călăuză, mai ales că era o noapte tot atît de neagră, și vara era chiar aceeași, puțin amăruie, puțin nestatornică, aceleași capricii de anotimp răsfățat, într‑atît de așteptat și dorit, că i se iartă orice. Un bocanc i se desfăcu și îl examină cu milă. Nu era un defect prea mare. Cedase cusătura, dar îl va repara chiar el. Nu‑i plăcea să lase lucrurile lui pe mîinile altora și cînd se învecheau, ca bocancii aceștia, se despărțea foarte greu de ele, se simțea legat ca de ființe vii, îl durea neputința lor de a‑l mai sluji, mila față de bătrînețea și inutilitatea lor îi redeștepta momentele cele mai diverse cînd le folosise, iar înduioșarea îi întărea sentimentul că n‑are dreptul să se despartă, că este dator să le caute un loc de odihnă, să le așeze acolo și să le revadă din cînd în cînd, pios, cu toate gîndurile aplecate peste ele, pentru că o parte din sufletul lui trecuse definitiv în lucrurile credincioase din jur și s‑ar fi sărăcit nemăsurat pe sine aruncîndu‑le, disprețuindu‑le. Saci întregi cu astfel de lucruri se păstrau în locuința sa și Martha îl surprinsese într‑o zi cînd desfăcuse unul cu cărțile și caietele lui de școală, roase de vechime, învelite cu eterna hîrtie albastră, cu îndoituri la colțuri și pagini pătate de cerneală, el apuca încet o carte sau un caiet, sfios, recules, ezita