înainte de a întoarce paginile, și Martha se văzuse obligată să‑l asiste pînă le trecuse prin mîini pe toate și se umpluse de praf, ca de‑o pulbere scumpă, copleșit de atîtea zile și ani, încît femeii îi trebui stăruință și tact să‑l readucă în prezent, să ia act că ea îl vizita și să i se supună, pentru că nu venea și nu‑l chema decît pentru a‑l tutela, pentru a‑l ascunde cu grijă și a‑l ști supus, pentru a‑l ocroti cu dragostea ei, în măsură să înfrîngă adversitățile și, în primul rînd, să închidă căile către ele, să‑l despartă și să‑l izoleze, ca o condiție a accesului la fericirea ce i‑o dăruia. Martha instituise tirania ascultării, fără de care farmecul ei își pierdea strălucirea, trebuia s‑o urmeze și s‑o aprobe, să‑și modeleze fiecare gînd după dorințele ei. „Cînd ai să te pătrunzi de mine, îi spusese, am să fiu cu adevărat a ta.“

De sus, da, se vedea turnul. Mersese într‑adevăr fără să privească în stînga sau în dreapta și asta îl ajutase să țină pasul cu gîndurile lui repezi, care îl conduseseră din nou la Martha, cea atît de des și pe nedrept uitată și de care se desprinsese de atîtea ori în cursul zilei. Dacă Martha este acolo și îl așteaptă, va cere să urce cu ea în turn. Orice va spune Eugenia, că numai ea este îndreptățită să‑și călăuzească musafirii pe scările înalte, abrupte, înguste și mereu răsucite ca într‑un cilindru spiralat, nu va avea importanță. Îi va zice Marthei: „Vino cu mine. Nu asculta de ea.“ Imposibil de explicat era însă teama că ele, ele două, nu pot fi împreună și că nici n‑au fost vreodată. Ba ar fi admis că nici nu se cunosc, dacă n‑ar fi știut, chiar de la ele, că‑și datorează una alteia însuși renumele pe care îl au. Nu, ele nu pot exista împreună în prezența mea, descoperi Matei, și asta îl lumină. Ele sînt, pentru mine, două ipostaze atît de diferite, încît n‑am cum le împăca. O, Eugenia, și noaptea aceea geroasă, cînd se adăpostise în casa ei, iar malacul chefuise cu prietenii aduși în mașina înghețată, protejați de ger în șubele și căciulele uriașe, pe cînd el, Matei, subțire și întunecat, zăngănise de frig ca o tinichea surprinsa de viscol. Și Martha, credincioasa Martha, cu grădinile ei rodind în neștire, și avertismentele să fie urmată. Ce femeie! Numai bărbații care merg la război au astfel de femei, puternice, sfidătoare, imune, preluînd dintr‑o dată în seama lor grijile și nenorocirile unei vieți, traversînd oceanul de patimi dezlănțuite și îngenunchind războiul, pentru că orice război sfîrșește, în cele din urmă, cu triumful vieții și întoarcerea acasă, iar învingătoarele sînt ele, femeile, și într‑o tabără și în cealaltă, numai ele pot face viața să continue, îi pot primi pe bărbați în brațele lor, cercetînd cu luare‑aminte ce‑a mai rămas din ei. De cîte ori și‑o imagina pe Martha voluntară, Matei avea o satisfacție, de parcă s‑ar fi răsplătit singur pentru o alegere nemaipomenită. Avea demult convingerea că Martha este o senzuală, orbită de puterea atracției ei, și de aici rezulta satisfacția cînd reușea să modifice puțin portretul atît de cunoscut.

Matei vedea mereu turnul, coborînd înfrigurat, răscolit de presimțiri. Ceva îl înștiința că procedase bine hotărînd să se întoarcă, se pregătea pentru el, în mod absolut sigur, o surpriză de proporții. Pentru a preîntîmpina pericolul de a nu mai fi stăpîn de propriul său destin, alcătuise aproape vijelios un plan îndrăzneț, care să‑l pună la adăpost, pe viitor, de virajele neașteptate ale evenimentelor, cum pățise chiar aseară, așteptînd‑o pe Martha, sau în atîtea rînduri. A sosit timpul să ia în stăpînire severă propria lui viață și să n‑o mai lase la discreția întîmplărilor. Se impunea s‑o răpească pe Martha. Aventura lor se sfîrșise. Se cuvenea să înceapă un trai cuviincios, liniștit, bătrînesc și așezat, cu deliciile lui încă neîncercate. Căpătase psihologia unui răpitor și cînd voi să se descheie la bluză, să‑și ușureze mersul, trase de fermoar ca de o frînghie rudimentară, apucat și disprețuitor. Brațele resimțeau de pe acum căldura prăzii, purtată pe sus, nemilos, neîndurător, ca să anuleze orice zbatere. Trupul zvelt al Marthei, cu fibre prelungi, cu mușchii tari, perfect dispuși, îl încălzea și îi accelera respirația. Greșise cînd îl concediase pe Remus Mihalcea, ar fi avut nevoie de mașina lui. Dar nu, nu va străbate în această noapte drumul pînă în oraș. Va răpi un cal (ce importanță mai avea?) și va trece pentru a doua oară peste munte, la prietenii săi. Cît se va mira femeia văzîndu‑l cu Martha în brațe, și ea, Martha, lipsită de dominația atotputernică, va zîmbi cu un altfel de triumf, al femeii care l‑a silit pe bărbat să riște totul pentru ea.

Turnul îl fascina și gîndurile lui Matei se tulburară. Prima îndatorire este să urce cu Martha în turn, fără Eugenia, pentru a rupe misterul și a ieși de sub vraja Eugeniei. Altă posibilitate nu avea să‑și îndeplinească planul răpirii, numai delimitîndu‑se de trecut. Nici nu‑i veni în minte să se revolte că nu i se arătase pînă acum turnul sau, cine știe, fusese dus, probabil, în el, fără ca măcar să i se spună. Dacă prietenii aceia îndatoritori, pe care îi vizitează el de zece ani, nu trădau secretul, risca și în această noapte să i se ascundă o mare taină și să fie purtat de viclenia jocului nesățios al Eugeniei de a‑l avea în stăpînirea ei. Nu se mai îndoia că Eugenia este la originea întîmplărilor din ultimele două zile, dar nu se putea supăra pe ea, de aceea se pregătea să acționeze bărbătește, pentru a nu ceda din cine știe ce slăbiciune sau numai amintindu‑și noaptea geroasă. Nu Eugeniei i‑o răpea pe Martha, ci lui însuși, cel de pînă atunci, veșnic predispus la concesii și oscilații. Parcă auzea glasul Marthei, disprețuitor, incitant: „Ce‑ți închipui că vei putea face fără mine? De ce te revolți? Ți‑am spus eu să