mă răpești?“ Era un mod de a sugera că și prima oară, cînd o oprise să se mai ducă la celălalt (o răpise, da), ea fusese cea care îi inspirase ideea, prin întreaga ei purtare, și el nu făcuse decît să execute întocmai ceea ce era normal și se găsea pregătit.

Își dădu perfect de bine seama că au mai rămas doar cîțiva pași, dar turnul dispăruse. Se topise încet, pe nesimțite, după ce își mai păstrase două sau trei clipe contururile pe fundalul cerului întunecat. (De ce i se zisese că este o noapte cu lună? Poate a fost, dar el a întîrziat și n‑a mai prins‑o.) O tristețe moleșitoare îl acoperi pe Matei. Fusese iar înșelat. Îi era indiferent dacă Martha sosise sau nu, și în general nu‑și dorea decît să renunțe și cu prima ocazie să plece acasă la el. Distinse o siluetă venindu‑i în întîmpinare, însă nu mai avea nici o curiozitate. Voia să calce, chiar pe locul unde a fost turnul, pentru că a fost, s‑a călăuzit după el tot drumul, așa cum îl învățaseră gazdele lui. „O, ce mult te lași așteptat! sună glasul unei femei. Pîndesc de aseară să te aud venind. Ți‑ai dorit atîta să vin la tine și acum mă faci să aștept.“ Era sora Marthei, Rodica, fata cu stiletul prins în corsaj. „Ce‑i cu bocancul din piciorul tău? îl întrebă. Ești aproape desculț. Și Eugenia mi‑a zis că ți‑a oferit bocancii noi‑nouți, pe care ți i‑ai adus acum un an, și i‑ai refuzat.“ „Aceștia sînt! aproape țipă Matei. Apoi se răzgîndi: Nu știu, poate aceștia sînt, sau sînt alții. Am umblat foarte mult.“ Fata își trecu amîndouă palmele peste fruntea lui Matei, începînd din mijloc spre margini, ca o mîngîiere, parcă l‑ar fi masat ușor să‑i alunge oboseala. „Unde este turnul?“ Fata se porni pe rîs. „Turnul a fost acum trei sute de ani. Bănuiești că eram prea mică (și schiță un gest ca să arate cît de mică era) ca să‑mi amintesc ce s‑a făcut.“ Furios, Matei o îndepărtă și tot ce avea să mai știe, a doua zi, ținea de reconstituirea vagă a sosirii peste munte.

 

I‑am spus Eugeniei, își aminti Matei, că nu vreau s‑o văd pe Rodica. „Nici n‑ai cum. Este în America Latină. Soțul ei lucrează acolo. Nu vine în țară decît o dată la doi ani.“ Deci ieri s‑au împlinit doi ani de cînd n‑a mai fost, însă am renunțat să o contrazic. Îmi permisese să dorm în patul imperial și toate durerile mele se potoliseră. „Eugenia, ieri, mi‑ai spus că Martha va veni. Unde este?“ Eugenia, după o mică pauză, mi‑a zis: „Tu obișnuiești să pui pe seama altora ceea ce îți răspunzi singur. Nu ne‑am văzut ieri. Remus Mihalcea a trecut pe la mine și regreta că nu l‑ai însoțit, îi promiseseși că vii cu el. Spunea că a trecut pe la tine pe acasă, dar n‑a avut de unde să te ia.“ Atunci cum am ajuns eu aici? am vrut s‑o întreb, dar nu aveam putere să mă las antrenat în jocul Eugeniei. „Malacul tău unde este? am abătut eu discuția. Mi‑i dor de el și avem niște vin de băut împreună.“ Ochii Eugeniei sclipiră intens, cu o voioșie rară la ea. „Folosești mereu stratagema aceasta. Eu nu sînt căsătorită și malacul, cum îi spui tu, n‑a existat. Singurul bărbat cu care am vrut să mă căsătoresc ai fost tu, Matei, însă m‑ai refuzat. Ai motivat că nu poți avea grija unei neveste și că eu sînt o nevastă prea pretențioasă. Dar cine este «malacul»? M‑ai întrebat de cîteva ori pînă acum și încep să fiu intrigată.“ Modul Eugeniei de a devia lucrurile nu‑mi convenea și m‑ar fi amuzat să‑l văd pe malac intrînd pe ușa și să‑i strig: „Uite‑l! Soțul tău! Privește‑l bine, pînă nu‑l pierzi iar.“ Mai era o chestiune în suspensie, puțin neclară, cea a bocancilor. „Am să‑mi iau bocancii pe care i‑am lăsat anul trecut. Aceștia pe care îi port uite în ce hal au ajuns.“ „Matei, lasă, te rog, glumele, m‑a admonestat Eugenia, în primul rînd nu porți bocanci, ci pantofi, și sînt foarte buni, chiar am vrut să știu unde i‑ai cumpărat. Las la o parte faptul că nu‑mi imaginez să fi avut vreodată bocanci. Este o încălțăminte pe care o detești. În plus, anul trecut ne‑am văzut la mare, la Mamaia, n‑aveai să umbli cu bocancii după tine.“ Ar fi fost meschin, după jongleriile verbale ale femeii, să verific dacă vinul adus de mine și sortit să fie băut cu malacul, se mai găsește. Mi‑era doar că Eugenia va uita complet de el și în cele din urmă va trebui să‑l arunce. „Am să‑ți ofer un coniac, mi‑a zis, ca să te înviorezi. Altă băutură, în casă, nici nu există. “ Evident, Eugenia se situase pe un alt plan decît mine și eu refuzam în continuare să mă angajez într‑o adevărată dispută. Sînt însă profund amărît, pînă azi, în ce privește turnul, misteriosul turn, n‑am pus nici o întrebare. Îmi pierise din minte, absolut cu totul. Foarte tîrziu a înviat amintirea lui, cînd nu mai eram lîngă Eugenia. Poate nu s‑ar fi încurcat în așa hal lucrurile, încît să uit de turn, dacă Eugenia, stînd pe marginea patului imperial (eu abia mă trezisem), n‑ar fi spus: Ți‑amintești serile petrecute la mine?“ Nu, nu mi le‑aminteam. Eu nu mi‑aminteam decît serile împreună cu Martha. Întrebarea a avut darul să răstoarne totul. În fond, care erau relațiile mele cu Eugenia? Nu cumva?... N‑am îndrăznit să merg pînă la capăt. Eugenia însăși m‑a părăsit pentru cîteva minute, ca să aducă sticla de coniac și să‑mi toarne un pahar, ceea ce însemna că nici ea nu voia ca relațiile noastre să fie definite, ci întrebase numai din nevoia femeilor de a provoca o evocare. „Matei, acum să mă asculți bine, m‑a prevenit, după ce a băut paharul ei și și‑a turnat încă