unul. Eu n‑am dreptul să‑ți fac nici o imputare că te ții după Martha. Tu singur hotărăști ce crezi că este bine sau nu. Trebuie să eviți însă — asta chiar te rog — situațiile delicate. Din cîte am înțeles, nu ești în stare să dai de urmele ei. Ți‑am notat telefonul, ca să poți intra în legătură cu ea. Dar să nu săvîrșești eternele tale greșeli. O cunoști încă prea puțin, ca să‑i spui pe nume. Ai grijă să‑i vorbești cu toată politețea necesară, altfel riști să se supere și mă implici și pe mine, fiindcă prin intermediul meu ai aflat despre ea și ai cunoscut‑o. “

Din tot ce mă înconjura rămăsese neatinsă o singură realitate, cea a paturilor imperiale. Poate aici se afla și dezlegarea. Dar eu încă n‑o doream. Îmi trebuiau Martha și grădina paradisiacă.

II

Pentru prima oară, cele spuse de Eugenia nu se asociau paturilor imperiale, nășteau în jurul lor o altă atmosferă, de o austeritate care nu se împăca, în sufletul meu, cu nimic din ce păstram din noaptea geroasă. Le‑am dat însă creditul cuvenit, dar foarte curînd avea să se dovedească, în chip neașteptat, că sfaturile Eugeniei nu‑mi erau de nici un folos. Încă înainte de a mă decide să‑i telefonez Marthei, am avut certitudinea tulburătoare că ea, Martha, purta numele meu. Nu mă simțeam pregătit să aflu vreo explicație și am amînat orice confruntare. Înspăimîntat de eventualitatea unui adevăr neprevăzut, m‑am văzut silit să alunec mult mai adînc în amintirile mele, singura cale de a mă înarma pentru ceea ce, în ultimă instanță, tot avea să urmeze. Cum puteam evita să știu cînd a primit Martha numele meu? Mi‑a fost ușor să‑mi cîștig amînarea. Totdeauna am avut slăbiciunea de a îmbrățișa repede o soluție care îmi înlesnea fuga, coboram panta renunțării cu un calm confortabil, care mă regenera. Am fost, probabil, de la început, adeptul vieții liniștite și fuga de agitație nu numai că n‑a aruncat nici o umbră de umilință asupra mea, ci consideram că mi se cuvine, ca o răsplată prea mult amînată. De data aceasta am fugit extrem de departe, în adolescență. N‑a fost numai o fantezie momentană, deși sufletul meu era deschis spre orice evadare, ci mai degrabă un vechi vis al meu. Multe nopți s‑au legănat cu acele aduceri aminte spre care mă îndreptam acum, dar niciodată n‑am avut curajul să mă duc pînă acolo, poate și de teamă că o amintire atît de veche este amenințată să se destrame la cea mai mică intenție de a‑i verifica autenticitatea. Ea conținea prea mult din ceea ce nu se cere probat, dar starea în care ajunsesem, după ce am aflat că Martha purta numele meu, nu permitea să se țină seama de un asemenea neajuns. Cu o nostalgie firească, în ultima seară, chemînd somnul, am retrăit, în stare pură, amintirile spre care alergam. Mă alarma gîndul că ar fi posibil să le pierd sau să le înlocuiesc. Deliciul de a medita încet pe marginea lor, cu o voluptate trează, dar în același timp gata să mă împingă în somn, îl cunoscusem și îl cultivasem pînă la rafinamente subtile. Unul din micile mele păcate este rememorarea și, cu timpul, am transformat‑o într‑un viciu. Nevinovat, este drept. Ca să adorm, chem vechi amintiri liniștitoare și momente lungi mă pierd în labirinturile lor. Ce plăcut este să știi că ființele care te înconjoară, chemate pe o asemenea cale, au existat într‑adevăr și s‑au contopit în viața ta, că orice mîngîiere redeșteptată o urmează atît de fidel pe cea petrecută aievea, cu deosebirea că a dobîndit în plus o nemurire străină atunci și șlefuirea marilor gesturi ale unei vieți. Poate nu rămîne din noi decît gesticulația și patetismul momentelor sublime, pentru că ele însoțesc devenirea și într‑un fel o determină. Mă pregăteam să pășesc spre cele mai vechi amintiri încărcat de emoții, cu sufletul unui biruitor: Martha nu mă putea prinde, îi scăpasem. Urma, trebuia să vizitez o gară. Atît. Să cobor din tren și să mă aventurez pe peron și în micile săli de așteptare, să ascult rezonanța propriilor mei pași (ce bine ar fi fost să fiu singur, toți călătorii să ocolească în acele ore gara) și apoi să ciocănesc șinele de cale ferată, să‑mi aplec urechea spre ele și să aud de la mari depărtări cum se apropie trenurile de altădată. Era o gară de răscruce, liniile se bifurcau și porneau spre marginile țării, dar în două direcții diferite, altfel nici n‑ar fi avut sens buclele elegante care le despărțeau, făcînd ca o scurtă vreme trenurile să meargă aproape paralel, să se privească unele pe altele, ca pe neobservate să se îndepărteze și să nu se mai simtă, un timp, decît zvîcnetul locomotivelor și, la mari intervale, șuieratul lor, desfăcîndu‑se peste întinderile nesfîrșite ca un strigăt dezolant. În gara aceea mi‑am îngropat toate amintirile adolescenței și una din întîmplări (o, cum voi putea‑o povesti?), al cărei martor unic sînt, poartă în ea începuturile tuturor căutărilor mele, dacă nu cumva evenimentele pe care le‑am dezlănțuit sau m‑au implicat, de‑a lungul unei vieți, se contopesc în enigma acelor clipe, în străfulgerarea că aș fi putut să descopăr, definitiv, drumul către o fericire fără sfîrșit. Martha, orgolioasa Martha, dacă ar ști ea că nu‑i decît uzurpatoarea, că mult înaintea ei prin gara de la răscruce și‑a fluturat pletele în vînt, la fereastra unui tren (și era un tren de seară, cînd tristețile se amplifică și frumusețea atinge limite dureroase), într‑un grup nesfîrșit de fete, în grupuri de fete atîrnînd ca niște ciorchine, fantastica moștenitoare a unei stirpe necugetate, ale cărei femei acoperiseră de splendoare pe bărbații unei epoci. Scos din minți, am sărit din trenul de alături și ce a urmat se va prelungi, poate, cîteva sute de ani. Îi marcăm pe cei de după noi cu tot ce am agonisit și devastările noastre sfîșie și în ei credințe și taie drumuri necruțătoare spre dezolări imposibil de înfrînt. Ar