trebui să avem puterea de a ne rezuma viața la acele clipe care ne conțin, care absorb ființa noastră și n‑o mai restituie, aruncîndu‑ne amăgirea că am mai exista și în afara lor, adevăr derizoriu, subminat fără încetare. Sau ar trebui ca existența noastră să se curme atunci, în faldurii strălucirii, fără păreri de rău, scutită de mediocritate și supraviețuire cenușie. Ce bine ar fi dacă am suprima viitorul și am trăi numai clipa prezentă, chiar dacă durerile ar fi și mai fără speranță (ar fi numai dureri, fără nimic de așteptat după ele), dar fericirile, o, fericirile, ar deveni fără moarte, nimic altceva n‑ar fi posibil în locul lor, orice devastare ar fi suprimată, iar intensitatea s‑ar retrăi continuu pe sine. Am pierde doar alternanța și memoria schimbărilor, dar am recuceri adîncimile pierdute și sferele înalte, cele mai înalte (pentru că ar fi o gradație, nu ar domni neagra monotonie). Și, suprimînd viitorul, trecutul ar muri și el. Ne‑am naște perpetuu, fără raportare la nimic.

Iubirile adolescenței sînt divine. Restul este pasiune, patimă și foame, și nu de puține ori, în urmă, calcul și meschinărie. Iubirile adolescenței, atinse de aripa morții sau numai zbuciumîndu‑se sub umbra sfîrșitului, distilează disperări pure. Fiecare fibră devine sensibilă, o sensibilitate de floare bolnavă. Iubirile adolescenței nu sînt niciodată împărtășite. O durere infinită curge în lume, invadează universul și îl absoarbe. N‑am să uit nopțile fără somn, întins în patul monahal, cu gîndurile ca o flacără vie și setea de perfecțiune și sublim, totul într‑o ardere înceată, negrăbită, ca o jertfă izbăvitoare. Și apoi iarăși zilele fără capăt, pînă în amurg, rătăcire și suferință, iar undeva chipul palid, într‑o fereastră a închipuirii, ca o fluturare de păreri de rău.

Cea dintîi se numea Eva și poate nu era nici măcar frumoasă, mult mai tîrziu mi s‑a părut foarte schimbată, cu sînii mari și repede predispusă să cadă în brațe. Dar a fost o trestie și umbla printre bănci ca o părere, o privire a ei înnegura o după‑amiază. Nici n‑aveam nevoie s‑o văd, pînă într‑atît chipul ei se impregnase în simțuri și se transformase într‑o prezență inseparabilă. Nu i se putea scrie și nici nu i se putea vorbi, ar fi fost și una și alta fără sens, nici măcar n‑avea rost să fie întrebată dacă și ea înțelegea ce se petrece. Dar a intervenit o despărțire fulgerătoare, și a durat cîțiva ani, iar revederea a fost simplă, neemoționantă: devenise femeie, lipicioasă și insistentă, puțin prea voinică aproape fără pretenții, dăruindu‑și farmecele în neștire, de teamă să nu se risipească și nimeni să nu se mai bucure de ele. La următoarea revedere, avea un trecut și, de fapt, fără ca ea să știe, murise. Poate murise frumos, nu mai țin minte și nu avea însemnătate.

Pe celelalte nu le mai chema în nici un fel. Se puteau schimba între ele, puteau fi înalte și subțiri sau numai duioase, abia ajungînd pînă la umăr, cu ochii deschiși larg, ei înșiși infiltrați de patimă, se puteau roti oricît, important era să‑și treacă una alteia darurile și să nu uite de ele. Sub o fereastră, n‑am văzut, luni în șir, decît o umbră. Cunoșteam orele la care se ridică de la masă, cu o carte în mînă, și traversează odaia, în timp ce părul îi cade pe spate, pentru că își scutura capul, întotdeauna, să‑și alunge oboseala sau pur și simplu să‑și dezmorțească, în acest fel, gîtul lung, armonios, lipsit de orice podoabe. Punea cartea undeva în raft și se întorcea cu alta, repetînd întocmai mișcările, în lumina prinsă în tavan, prea abundentă pentru taina acelei umbre, dar insuficientă s‑o descifreze. Foarte tîrziu, ca un ultim act, deschidea fereastra și înlătura perdeaua, în timp ce lumina se stingea singură. În răcoarea nopții, aplecată în geam, zeitate mută, intra în lume și eu abia respiram, îngrozit să nu se producă un cataclism și să dispară de acolo. Avea puterea să rămînă așa, tăcută și nemișcată, un timp indefinit. Se desprindea apoi foarte încet și refăcea, invers, mișcările anterioare. De fiecare dată, după închiderea ferestrei, ritualul se încheia pentru mine. În camera alăturată, alte trei sau patru fete, gălăgioase, predispuse să te ia din stradă cu ele, veșnic chicotind, cu o impudoare curioasă în mișcările și rîsul lor, veneau din alt univers și își pierduseră umbra. Cea mai expansivă dintre ele, vioara primă a grupului, pe nume Tudorița, cu un rafinament de fată care a cunoscut toate relele pămîntului, cu o plăcere a dezmățului permis numai pe jumătate, în al patrulea an de liceu, avea mai mulți iubiți decît clase promovate, pentru că o prinsese vîrsta măritișului în cursul inferior. Cu părul pe frunte și un mers de curtezană, își arăta dinții frumoși, dar vulgaritatea răzbătea peste toate, peste eleganța și tinerețea ei, peste micile avansuri pe care obișnuia să le facă tuturor, învățate cu o artă anume, de viitoare femeie irezistibilă, și deși singurele afișate cu ostentație, avansurile acestea erau cele mai puțin stridente, poate și din pricină că era făcută să placă, dar nu se pricepuse să‑și cultive mai nimic din ce constituiau armele unei adevărate femei. Colegele Tudoriței o secondau nepăsătoare, dezmățate, cînd erau în cameră, însă mult mai timide pe stradă, aproape cuviincioase. Eu vedeam însă rar, foarte rar ce se petrece în camera lor și nici nu auzeam rîsul destinat să provoace și să cheme, pentru că alături umbra lunară își continua netulburată recitalul, iar supremația umbrei devenise indiscutabilă. A dominat doi ani puterea de atracție a celorlalte, cu părul ei revărsat în neștire și tăcerile dozate savant, în intervalele dintre deplasările prin cameră, ieșirea în fereastră și întunericul desăvîrșit al somnului. Pășea dimineața, în stradă, cea dintîi, lucru ce îi permitea să nu se grăbească și să arboreze o demnitate princiară. Nu avea curiozitățile mărunte ale străzii, nu întorcea privirea în stînga sau în dreapta, mergea spre centrul orașului în mod aproape solemn și grupurile cu care se întîlnea, inevitabil, o ocoleau la o anume distanță, cu