un respect exagerat și neînțeles. N‑o însoțea niciodată vreo colegă și nici nu se asocia cu vreuna pe drum, răspundea cu un zîmbet deschis, prietenesc, dacă era salutată și cu o ușoară înclinare a capului, dar în secunda următoare chipul ei redevenea impenetrabil. N‑avea nimic de comunicat și nu aștepta nici un mesaj. Fetele din camera învecinată nu doreau s‑o știe împreună cu ele, își păstraseră relațiile intacte, însă la o temperatură care le desființa. Se împrieteniseră însă, aceste fete, cu gazda mea și chiriașele ei, făcîndu‑le vizite interminabile și sîcîindu‑mă, adresîndu‑mi de fiecare dată o mică necuviință, ceva între insultă și prostie crasă, dar nu eram supărat pe ele, pentru că aveau ceva de mînze neîmblînzite și meritau atenție, în nerușinarea lor, mai ales că ele însele nu pretindeau altceva decît să nu rămînă neobservate, preferind sacrificarea reputației unei popularități recunoscute. Chiriașele gazdei mele, două specimene total diferite, căsătorite amîndouă, dar una cu soțul plecat, dispărut, și cealaltă cu soțul aproape tot timpul absent (la cafenea, la vînătoare sau hoinărind prin oraș, pînă ce într‑una din zile nu s‑a mai reîntors nici el), aveau disponibilitatea necesară să‑și primească prietenele mult mai tinere și să le învețe cîte ceva. Recunosc că au avut delicatețea să le prevină că pe seama lor, femei tinere, cu bărbați bătrîni, s‑au născut prea multe legende, dar s‑ar putea ca demersul acesta să fi urmărit efectul contrar. Cert este că după o anumită oră, nu mai tîrziu de nouă seara, le expediau acasă, însoțindu‑le cu rîsul lor pînă în stradă și silindu‑le, pur și simplu, să se despartă. Una dintre femei era mică, blondă, firavă, armonioasă în totul, cu un soi de milă bolnăvicioasă în fața suferinței. O dureau lungile noastre munci cu cărțile de școală și pedepsele pe care le aplica gazda celor mai mici, suferea pînă la crispare cînd i se aduceau la cunoștință mizeriile din viața de școală. Vara, îmbrăcată sumar (ea era cea căreia îi fugise bărbatul), ieșea dintr‑o verandă prelungă și se plimba melancolică. Ca să i se cucerească atenția, cîte unul dintre noi (eu nu m‑am pretat niciodată la asemenea joc), își provoca singur o suferință, intra în pînza de apă a ploii năucitoare și răbda să curgă tonele de apă pe el, în timp ce mica femeie implora să părăsească locul, îngrozită de ce se întîmplă. Zile în șir, după aceea, se interesa alarmată dacă n‑a răcit, dacă nu s‑a ivit o pneumonie, temîndu‑se că i se ascunde adevărul și este victima unei mistificări. Tolera să fie luată în brațe și purtată pe sus ca un copil, dar nu prelungea prea mult glumele acestea, din aceeași milă atotstăpînitoare, știind ce chinuri provoacă îndepărtarea după o intimitate prea îndelungată, cum spunea chiar ea. Avea un aer copilăresc și o “bunătate ciudată, nu lucra nicăieri, dar își permitea cheltuieli relativ mari. Iubea, în chip bizar, discreția în ce privește viața ei intimă, după ce afișa în rest o nepăsare aproape scandaloasă (se dezbrăcase în una din zile și într‑o îmbrăcăminte extrem de sumară, roză, traversase de cîteva ori curtea, uluindu‑i și pe cei care o cunoșteau foarte bine). Nu o însoțea nici un bărbat acasă, sau cel puțin nu era văzut, în zori însă, foarte adesea, pe portița îngustă a grădinii, de parcă s‑ar fi dus într‑o inspecție de dimineață, cîte un bărbat se strecura precaut și dispărea imediat, acoperit de ecranul aleilor de trandafiri, drepte și compacte, cu plantele urcate pînă în vîrful scărilor subțiri de lemn întinse în întîmpinare. De ce îi supunea unor încercări grele, în loc să‑i evacueze direct în stradă, rămînea un mister. Casa era divizată inițial în două (noi trăiam înghesuiți în altă clădire, scundă, neaerisită, friguroasă, o fostă bucătărie de vară sau o magazie retransformată), în prima din diviziuni locuia gazda, și vara, fiul și nora ei, în cea de a doua, chiriașele, care la rîndul lor își împărțiseră pe din două spațiul, avînd grijă să utilizeze intrări proprii, de cea mai mare importanță pentru felul lor de viață și armonia prieteniei lor. Eda, mica femeie, se presupunea că încă n‑a împlinit douăzeci și cinci de ani. Biografia sa rupsese orice legături cu exteriorul, nu exista nici o informație de unde venise, spre ce se îndreaptă, datele despre ea se rezumau la ce se vedea. Cealaltă femeie, Rozina, poate cu doi ani mai mare sau nici atît, avea o statură atletică și dacă nu i se vedea fața, putea fi considerată oricînd mama micii blondine. Nu formau o pereche și evitau să iasă în lume alături. Acasă, se completau reciproc. Rozina se pricepea la gospodărie, cu brațele ei robuste și torsul de luptătoare, iar cealaltă îndeplinea treburile mărunte, care reclamau ceva mai multă atenție și o delicatețe specială, ea se îngrijea să distreze musafirii, chiar pe bărbații veniți pentru cealaltă, să prepare cafele și să asigure aranjamentul micilor întruniri, fie și atunci cînd nu se arătau decît Tudorița și prietenele ei. Dar preferințele Tudoriței mergeau spre femeia soldat, poate și din pricina alurii ei dominatoare, sau a tăcerii în care se închidea cea mai mare parte din vreme și care ridica extraordinar cota intervențiilor ei. Mult mai bună cunoscătoare a vieții (cea mică nu avea decît pretențiile unei gîsculițe, declara ea singură, în ciripitul ei precipitat, de pasăre prețuită pentru penajul ei multicolor), inspira încredere și siguranță. Viguroasă, mare, fără a fi însă dizgrațioasă, iubea bărbații plăpînzi și deșirați, alături de care era atît de impunătoare, încît ființele acelea care se alintau pe lîngă ea contrariau cu interesul lor pentru o astfel de femeie, stîrnind compasiune. Ea îi trata pe bărbații curtenitori și fricoși cu un aer distant, cu o superioritate nu lipsită de distincție. Nu părea să aibă pentru ei mai mult de o privire sumară și faptul că îi accepta „fără nici o ceremonie, aproape fără să se observe vreo schimbare la ea, conținea destul de mult mister, mai ales că avea o slujbă bine plătită și un