adorator statornic — antrenorul unei echipe de fotbal, popular în oraș, om cu destui bani, capabil să întoarcă destinele unor tineri spre o carieră faimoasă și rentabilă —, care se preocupa, cu pedanterie și eleganță, de cumpărăturile femeii, de administrarea veniturilor ei, permițîndu‑și, astfel, să adauge cu discreție ceea ce considera că lipsea. Menajul celor două femei, pestriț și deocheat, decurgea într‑o liniște inexplicabilă, fără contorsiuni, în deplină onorabilitate. Erau salutate în cartier și înconjurate de stimă, iar gazda mea le oferea protecția, convinsă că proceda cit se poate de bine, conform unui cod ce întrunea aprobarea. Tudorița și secondantele ei, adepte ale școlii inegalabile a vieții, veneau cu regularitate să urmeze aici cursurile de ucenicie, destul de smerite, pentru că se considerau încă niște începătoare foarte departe de orice performanță lipsită de riscuri. Se intimidară puțin și se fîstîciră abia cînd printre musafirii celor două femei se treziră față în față cu unul din profesorii lor, dar care, la un semn al Rozinei, le sărutase mîna și le mîngîiase înțelegător. Nimic rău nu săvîrșeau aici, afirma gazda, o femeie moapsă, scundă și foarte grasă, purtînd în halatele ei interminabile scrisori ale fiului și norei și cerînd să‑i fie citite pînă la saturație. Nu și le citea singură, nici atunci cînd soseau, deși fusese funcționară și avea deprinderea elementară a cititului, păcat pentru care fiul se dovedea prudent și întocmea epistole de uz general, foarte sărace în informații de familie, și acelea convenționale, și extinzîndu‑se în schimb în descripții de spectacole, mode, scandaluri mondene din marele oraș unde se stabilise. Gazda își păstrase aprecierea că nimic rău nu se săvîrșea chiar și după ce Tudorița, descoperită de un ofițer, își concediase ceilalți iubiți, categorisiți prea romantici, și se consacra, cu destul zel și nopți pierdute, descifrării unei iubiri furtunoase, care o amenința cu eliminarea din liceu. Ea avea însă cunoștință de cazul celebru cînd principele Carol, viitorul Carol al II‑lea, pentru a fi despărțit de Zizi Lambrino, fusese sedus de frumusețea unei fete, manevrată abil de anturajul regal, la sugestia serviciului secret (fiind trimisă ca soră într‑o unitate militară, sau ceva asemănător, pentru a ieși în calea moștenitorului tronului, spre a‑l acapara). O fată într‑adevăr cuceritoare, elevă, surprinsă de poliția de moravuri într‑un parc, în cursul unor îndeletniciri suspecte, încercînd probabil să racoleze niște admiratori, capabili să‑i satisfacă nu numai pasiunea, ci și capriciile, ambițiile hiperdimensionate de femeie prematur ispitită de succese. Șantajată, acceptase încă la poliție compromisul și aventura ei se dovedi, pînă la urmă, fructuoasă, dincolo de granițele primelor ei ambiții naive de necunoscătoare. A figurat în zestrea regală multă vreme și o astfel de predecesoare nu putea să n‑o impresioneze pe Tudorița și să‑i sugereze că și ea, oricînd, în ciuda adversităților, va găsi o ieșire. Eliminarea din liceu îi apărea, în asemenea condiții, o amenințare palidă, jignitoare prin categoria de riscuri la care era dispusă să se expună, mult peste această cotă și cu aureola cuvenită unei fete de talia ei, bine făcută și cu predispoziții spre dragoste, cu calitățile înnăscute ale unei femei menite să cucerească, considerîndu‑se dintr‑o rasă cu pretenții ridicate, susținute de averea ce erau dispuși să i‑o dea părinții, dacă s‑ar ivi o partidă care să merite efortul. Pînă la urmă nu s‑a găsit decît un preot scund și sufocat de succesul său, cu o parohie mare, pierdută undeva în munți. Episodul, ascuns în cutele viitorului, n‑o împiedica încă să spere că iubitul faimos o așteaptă.

 

Cum s‑ar rupe o peliculă, memoria veche se opri și Matei simți năvălind întrebarea: Și, totuși, cînd a primit Martha numele meu? Numele ei de familie, nici vorbă, a fost altul, și nu cunosc pe nimeni care să‑mi poarte numele și să fi putut să i‑l ofere. O poveste cam încurcată și plină de ciudățenii, spre care Matei nu se dorea atras, cel puțin în acele momente. Se pregăti să întîmpine întrebarea cu aceeași indiferență și lipsă de bunăvoință.   Socoti o idee bună să se îndepărteze de ea pe calea pe care apucase, dar rememorarea nu mai decurgea senină. El știa, dintr‑o mai veche experiență, că memoria sa accepta cu ușurință perturbări.

 

N‑a fost chiar așa — se admonestă Matei —, Tudorița îți plăcea și ție, ai fi gravitat în orbita ei, dacă n‑ai fi avut dezavantajul de a fi cu doi ani mai mic decît ea și dacă fata pistruiată (avea pistruii aceia îndrăciți, ascunși vederii, dar foarte obraznici cînd îți permitea să stai aproape de ea) n‑ar fi ghicit adversitatea ce i‑o porți și nu te‑ar fi disprețuit, ea și prietenele ei, de altfel niște proaste toate, consideri tu, însă cu optica de acum, nu cu dureroasa insatisfacție de la șaptesprezece ani. Umbra pe care ai iubit‑o și‑a păstrat puritatea pînă la capăt și prezența sub fereastra ei, trează și astăzi, aproape că ar putea reîncepe, dacă n‑ai ști atît de bine cum s‑a sfîrșit. brusc acea lume, parcă s‑ar fi scufundat. Mica blondină, o femeie păpușă, cunoscîndu‑ți drama (aveai acum optsprezece ani), a acceptat s‑o vezi foarte des și să nutrești iluzia că vei obține acceptarea în intimitatea ei, era doar atît de mică și de fragilă, predispusă să se sacrifice, ca și cum acesta i‑ar fi fost destinul și nu înțelegea să se sustragă. Apoi o avantaja extraordinar vîrsta indefinită, poate avea tot atîția ani cît și tine și nesocotea cu totul bărbații pe care îi primise pînă atunci și alesese jocul, pentru că se juca în toate, incapabilă să‑și asume gravitatea existenței.

Matei nu duse mai departe adversitatea față de el (ar fi putut continua admonestarea cu multe probe și nuanțe, pentru a‑și dovedi inconsecvența și vinovăția), mica blondină surîdea în amintire cu inimitabila ei candoare, încît Matei se înduioșă și dezarmă imediat. A fost impură viața mea divizată între umbra imaculată și grațiile micii blondine. Își impută Matei. Mă echilibrase însă neînchipuit soluția de a rezerva serile recitalului acelei umbre, după ce îmi consacram după‑amiezile