jocului (și el nevinovat) cu mica femeie. Într‑un fel, am fost chiar iubitul ei, fiindcă îmi era permis orice, mi‑a lipsit îndrăzneala (cum avea să se întîmple și în anul următor, într‑o cu totul altă conjuncție), mi‑a lipsit îndrăzneala să iau ce mi se cuvine. O purtam' în brațe și chicotea satisfăcută, copilărindu‑se, se abandona cu grație și poate era foarte mulțumită că nu îndrăzneam, asta o împăca neașteptat cu sine, pentru că sacrificiul ei nu se mai dovedea riscant, oferindu‑i, în schimb, plăcerea rară de a ști că făcuse exact ce își dorea. Mult mai tîrziu am admis că și bărbații adăpostiți la ea se jucau, în sensul cel mai propriu al cuvîntului, altfel tinerețea femeii, luminozitatea adolescentină a chipului ei s‑ar fi dizolvat. Deținea arta de a atrage și îndepărta, fără țipete și cîntece de sirenă, ci cu o simplitate aproape nefirească. Iubea să se îmbăieze îndelung și să‑și prepare baia ca pe un ritual. Își instalase o cadă de baie în care avea spațiu să înoate și turna în apa cristalină arome necunoscute, iar după ce intra, leneșă, înceată, pierdută, se deda unei somnolențe voluptoase, închizînd ochii și întîrziind în nemișcare peste măsură de mult, trezită de cine știe ce constrîngere exterioară, o vizită pe care urma s‑o primească, o promisiune făcută cuiva sau .nevoia de a pleca în oraș, din șirul acelorași obligații neînțelese și acceptate ca pe o fatalitate imposibil de înlăturat. A consimțit, într‑una din zile, s‑o ajut să‑și prepare baia și a dus ispita extrem de departe. Trupul ei cast, cu sinii mici, de fecioară, s‑a înfiorat la atingerea cu apa. Nu purta decît un chilot minuscul și după ce am asistat la acea intrare rituală (eu insistasem, fără a crede în vreo șansă de a fi admis), m‑a rugat, cu voce sugrumată, să plec, spunîndu‑mi că n‑a mai făcut așa ceva și că i‑ar fi foarte greu să supraviețuiască dacă n‑o ascult. Am asemuit‑o cu o divinitate sălbatică și o purtam în minte cu incandescența din primele clipe. Liniile fine ale trupului ei se înconjuraseră de o aură magică și eu însumi n‑aș fi suportat mai mult decît începutul acelei minuni.

Descoperisem împăcarea, lucru rar și neprețuit, cînd a căzut distrugător vestea că în perimetrul locuințelor noastre, în aria de cîteva sute de metri, în vecinătatea obscură, s‑a petrecut o crimă pasională, necunoscută, dispăruse o iubită și nimeni nu s‑a interesat cine este înlocuitoarea și încotro o apucase cea dintâi. Reconstituirea crimei, publică, cu o asistență pulverizată de curiozitate, urcată pe acoperișuri, a răvășit lumea noastră, mică și contradictorie, împrăștiind‑o nemilos. N‑a rezistat nimeni acelei degradări și la întâlnirile de peste ani, jena se resimțea, de parcă toți am fi înlesnit crima, complici inconștienți, sau am fi fost în stare să o săvîrșim, fără tăria de a ne‑o mărturisi. Prea mult se vorbea despre dragoste, pe un spațiu atît de restrîns, efluvii de voluptate pluteau la distanțe mici, ca să nu ne atingă vinovăția și să ne apese, să nu ne trimită în cercul celor care trebuiau să ispășească. În ziua reconstituirii, m‑am urcat eu însumi pe unul din acoperișuri, pentru a încerca să disting ceva în marea de capete din curtea invadată de pomi, unde se proceda, într‑un careu îngust, cu greu menținut liber, la deshumarea victimei. Asista, pe una din laturile careului, între polițiști, impasibilă, executoarea acelei misterioase dispariții și care făcuse totul singură, săpînd groapa și tîrînd‑o în curte pe fata ucisă, dispersînd pămîntul rămas disponibil și disimulînd mormîntul cu un strat de verdeață. O văzusem indicînd de unde să se înceapă săpatul, cu un simplu gest de precizare a locului, fără un cuvînt, și urmărind apoi, cu capul puțin plecat, cum se îndeplinea, mașinal, propria ei indicație, intrigată, nu‑i nici o îndoială, să vadă ce va fi pînă la capăt. Nu dădea însă semne că ar fi prea interesată de rumoarea asistenței și de însuși rezultatul săpăturilor. Se supusese pînă în acel moment unui întreg scenariu, intrase în casă, cu anchetatorii după ea, și refăcuse totul ca atunci, conversația, jacheta așezată pe un scaun, un pahar de apă, repetase lovitura și înăbușise țipetele, se încredințase că viața dispăruse din ființa căzută pe jos, ieșise afară și se pusese pe lucru, luînd uneltele de unde le ascunsese, muncise jumătate din noapte și arătase cum se odihnise un timp, pentru că și în ea secase orice viață. Trecuse o lună sau ceva mai mult de o lună și acum revenise în acel loc (bărbatul pentru care ucisese nu se vedea nicăieri, cum lipsise și în ziua crimei și în zilele următoare, lăsînd casa în seama celor două femei, probabil prietene la început și apoi rivale), revenise în acel loc în singurătatea de moarte a vinovaților, pentru care nimeni nu mai deschide nici o poartă. S‑a răspîndit dintr‑o dată, la o vreme, un murmur ca de spaimă și un spasm a străbătut mulțimea adunată și care așteptase răbdătoare să se ajungă la sfîrșit. A fost punctul în care am coborît de pe acoperiș, evident zdrobit, prea se trăseseră veșmintele de pe ce este mai negru în noi și se răscoliseră pînă în afund patimi ce ne stăpînesc și ne aduc în pragul mormîntului. Am refuzat să particip ulterior la comentarii, deși ele conțineau și relatări despre reacțiile femeii aduse la reconstituire, care mă treziseră din torpoarea în care căzusem. Întinsese mîinile — știind că i se cere să repete tot ce mai făcuse — să prindă capetele cuverturii în care o învelise și apoi o legase pe moartă, ca și cum presupunea că va trebui s‑o arunce pentru a doua oară în groapă, dar i se țipase: „Nu!“, de asta nu era nevoie, și pentru prima oară vinovata avusese un sentiment omenesc, de frică, zvîcnise înapoi și își acoperise fața.

Am intuit exact că vom muri și noi toți. Pe sub fereastra aceea nu mai puteam trece și nici nu știu dacă nu s‑a tras peste ea o cortină de plumb. Vecinele