mele se exilaseră în propriul lor apartament ca într‑o închisoare. La fiecare pas ne ciocneam de stafii, eram legați cu fire nevăzute de crima ce se petrecuse lîngă noi, treceau prin gîndurile noastre ștreanguri de spînzurătoare, mersul nostru căpătase ezitări și vinovăție: o lume întunecată fusese posibilă alături de noi, în timp ce visam nevinovați. În toamnă, la reînceperea anului școlar (reconstituirea se consumase în vară, la încheierea anului precedent), colonia noastră a dispărut. Existase pînă atunci o solidaritate, un liant, dar dispariția a intervenit fără drept de apel. Mi‑am găsit o altă gazdă, într‑o casă dominată de o grădină ca o pădure părăginită, venind pînă sub treptele ce duceau în interior. Umezeala deteriorase acoperișul, curtea, pridvorul, deși cînd ploua propriu‑zis te puteai adăposti ca sub un cort, pădurea se întindea peste tot, ocrotitoare. Cineva, un sculptor nenorocos, își depozitase statuile în grădina de care nu se îngrijea nimeni, aruncate pe jos, unele în poziții bizare, iar școlarii încălecau marmura lucie pentru a buchisi în cărțile lor, insensibili la rănile statuilor și suferințele stăpînului lor, dacă mai exista pe undeva. Mă întorsesem oarecum înviorat. Vara se oferise, ca întotdeauna, să ne îmbrățișeze și să ne sufoce. Apăruse Tia, n‑am idee cum am întîlnit‑o, și serile se strecura pe poartă și plecam imediat pe drumuri foarte lungi, încîntat de cît de mult și de repede poate vorbi, de eterna ei bună dispoziție, care se atenua doar foarte puțin în zilele de supărări mărunte. Aerul ei ștrengăresc, capacitatea de a inventa mici nimicuri, seriozitatea ei pretențioasă, ironia care îi învăluia cuvintele, ochii sclipitori, gata să descopere mereu ceva cu mult haz, felul ei de a iubi aproape copilărește și cerîndu‑ți să juri că nu o minți („Jură! Stai aici și jură! Spune după mine!“), toate împreună și fiecare în parte, aveau un farmec virginal. Și mai ales știa să se ascundă. Mătușa la care locuia (sau nici nu‑i era mătușă?), viața ei la București, colegele, părinții rămîneau în umbră. Sărea peste intervalele cînd nu erai cu ea și relua discuția din seara anterioară ca și cum o întrerupsese doar cîteva minute, pentru vreuna din fanteziile ei, să se urce pe un gard și să rupă o floare (nu te lăsa să i‑o aduci), să se furișeze într‑o livadă, cu pași neauziți, și să se întoarcă încărcată de fructe, ca și cum toate ar fi fost acte permise numai ei și pentru care ar fi avut o inițiere aparte. Nu suporta să‑i explici cînd te găseai în încurcătură, făcînd un haz nebun cît de bine îți stă așa cu mîinile legate. Se lăsa sărutată și tăcea, reculegîndu‑se. Dar din nou nu‑i păsa de nimic și rîsul ei mărunt, foarte fărîmițat, lua în primire viața atît de nesuferită și o corecta continuu, cu arta ei de a depista nepotrivirile și a le ține într‑amîndouă mîinile, ca pe niște probe indubitabile ale imperfecțiunii. Nutream gânduri de durată, însă Tia avea să se piardă, ca redescoperită după trei ani, să alunece definitiv în neant, cu trena rîsului ei neasemuit, pe care îl aud și azi, îndeosebi atunci cînd Martha, foarte gravă, adîncește prăpastia vieții în care sîntem aruncați, cu considerațiile ei despre soartă și locul nostru în jocul universal. Dar nu adusesem cu mine, la început de toamnă, în grădina părăginită (grădinile acestea au prefigurat grădina paradisiacă a Marthei, după cum fetele subțiri, nesigure și lunecoase, încercau să anunțe voluptățile femeii ce se înconjura de roade ca de un decor emblematic), nu adusesem nimic din nostalgiile verii, grăbit să parcurg un timp ce nu‑mi aparținea, încredințat că dincolo de el se deschide abia drumul de urmat, iluzie și greșeală săvîrșite de multe ori de atunci, însă fără păreri de rău, convins întotdeauna că surprizele nu s‑au epuizat și că una, măcar una pîndește să‑mi iasă în întâmpinare, binefăcătoare. Pe aceeași stradă cu mine, chiar peste drum, într‑o grădină fără capăt (grădinile, înainte de a deveni o obsesie, au fost o realitate vegetală copleșitoare, izvoare de reverie și tristețe), locuiau alte fete năucitoare, se adunau, nu știu de ce, în mici grupuri, și locuiau împreună, iar serile și diminețile (și uneori și la prînz, cînd reveneau de la școală) puteau fi privite toate, cu cochetăria lor naivă și dorința de a fi remarcate. Cîte una se desprindea și căpăta o ținută statuară, iar admirația ce o stîrnea (și pe care o percepea imediat, ca o veritabilă femeie) se convertea în orgolioasă distanțare de toți și de toate, transformînd‑o în ființă misterioasă și inaccesibilă, a cărei privire, rară și grea de înțelesuri, te răsplătea ca un dar împărătesc. N‑am trecut însă dincolo de admirația mută și n‑am cunoscut‑o pe nici una dintre ele, deși le știam pe toate, cu tot ce se putea povesti despre ele, și întîrziam adesea în poartă să le văd, pentru că era greu să depășești pragul unei zile fără să te asiguri că asemenea ființe continuă să existe pe lume. A fost anul unei încercări necunoscute pînă atunci, a căzut din senin o iubire aproape adevărată, care a dizolvat în patima ei naiva credință că numai distanța înnobilează chipul ființei adorate. Era fiica uneia din notabilitățile orașului, un om greoi și apatic, dominat de o soție cu profil de armeancă, o fată în genul Tudoriței, dar fără ascunzișurile aceleia, fără jocul ce îl purta în sînge, mult mai directă și mai senzuală, consimțind la orice, fără remușcări, aprinsă, pătimașă, arzînd la cea mai mică atingere și dispusă să coboare în iad. Purta un nume de veche boieroaică, dar eu nu i‑l rosteam și îl înlocuisem cu multe altele, uzînd de cel mai potrivit într‑o împrejurare dată, convins că se transformă într‑un cod și că pronunțarea lui înlătură conversațiile atît de greu de purtat și de inutile. Numai Martha, disprețuitoare a prejudecăților din lumea ei, o mai amintea pe boieroaica deșirată, deplin matură la optsprezece ani, ucigîndu‑și mama cu sfidătoarea ei pornire plebeiană. Bătrîna armeancă, înnebunită de neputință, interzisese să ne vedem în