altă parte decît la ea acasă și cînd adusese lucrurile pe acest făgaș, se liniștise, în chip miraculos, cu totul și renunțase la supraveghere, pleca în vizite și ne lăsa singuri, sau n‑o găseam acasă și luam locuința în primire pînă în zori. A fost un dezmăț și o stăpînire a simțurilor pînă la limite incredibile. Fata roșcovană, cu o nerușinare abia reținută, venea în cămașă de noapte și o invitam să ieșim în fața casei, spre grădină, și o primeam atît de aproape, că încercam anevoie s‑o separ, se arunca în brațele mele și o duceam iarăși în casă, repetînd de cîteva ori acest drum pe întinderea nopții, ca pe un chin imposibil de înlocuit cu o voluptate mai drăcească. Se abandona, fără să ceară nimic, dar eu n‑o voiam, din motive neînțelese, și preferam s‑o port amețită, s‑o așez în pat și s‑o mîngîi, știind că nu se va potoli niciodată și că va trebui să prelungesc mîngîierile, cu intensitate egală, la nesfîrșit. Întîlnirile au durat luni de zile, uneori fără cuvinte, pînă intervenea epuizarea, ca un leșin. Într‑un acces de răzvrătire, am părăsit‑o pe boieroaică și doar după un an era măritată și creștea un copil. Cu asta, vechile legături cu lumea adolescenței încetau și ele, iar eu mă prăbușeam în viața propriu‑zisă. Peste cinci ani, însăși boieroaica avea să revină, de nerecunoscut, și să se instaleze la mine acasă, cu deprinderi conjugale simple și nerefuzate. Dar revenirea se situa într‑un timp fără importanță, consumat monoton, ca o avere agonisită în silă. Și înaintea tuturor acestor zbateri, a zborurilor halucinante, a trecerilor dintr‑o iluzie într‑alta, înainte de a se sfîrși timpul fetelor fără nume, care se puteau schimba oricît între ele, aducînd și retrăgîndu‑și aceleași daruri, o minune neasemuită coborî surprinzător și numai ea urma să reziste. Fata cu pletele în vînt, la fereastra unui tren de seară, unica, neasemuita. Spre gara aceea de răscruce duceau vechile mele drumuri și mă socoteam dator să ajung acolo, fiindcă nu murise speranța că aveam puterea să mă întorc cu totul în acel timp, fără să‑i distrug tainele sau să le acaparez, îmi era destul să mă știu sub aripa lor. De cîte ori fugeam de Martha, mă stăpînea bucuria unui succes, pentru că asta îmi dovedea în ce măsură viața mea era legată de ea, și apoi îmi plăcea să îmi demonstrez că mai avusesem și altă viață, că nu eram chiar atît de sărac. Îmi alegeam drumurile, abia acum îmi dau seama, fără cea mai mică teamă că s‑ar putea să mă încrucișez din greșeală cu Martha, înfrîngînd astfel afirmația ei că totul posedăm în comun. Rămîneau teritorii numai ale mele și eram dator să alerg și să înfig steagul, pînă nu devenea prea tîrziu. Niciodată n‑am plecat din fața Marthei, ci totdeauna ascunzîndu‑mă de ea, sau folosindu‑mă de conjuncturi potrivnice ei. Ce are mai puternic Martha este tocmai necunoscutul. Deci iată un izvor de forță și renaștere. Micile mele dezertări o amuză și abia întreabă despre ele, silindu‑mă să revin din proprie inițiativă, să le amplific și să le rotunjesc, stingherit de improvizațiile abundente, care n‑au alt rol decît să susțină credibilitatea rătăcirilor mele. O, ce dulci sînt certurile noastre și de cîte ori am suferit că nu le deschideam o albie destul de largă. Există și furtuni: Martha, dezlănțuită, dizlocă elementele cele mai trainice și eu abia murmur de admirație, fiindcă numai eu sînt stăpînul unei astfel de femei, amenințînd să prăbușească lumea.

 

Matei, vesel, nerăbdător, pregăti călătoria pentru o durată indefinită. Lucrurile pe care punea mîna îi deveneau imediat dragi și nu se mai despărțea de ele, încărcîndu‑și bagajele ca pentru o emigrare. După hotărîrea unei călătorii, întotdeauna, nu mai avea complicații. Se muta cu sufletul în ea și avea tentația să fluiere fără griji. Rememorările adolescenței îi împrospătaseră imaginația și se mișca sub privirile ce le deșteptase, încîntat de sine, dornic să ofere amintirilor sufletul său de acum, aproape sigur că nu dezminte așteptările. Toți ne trăim adolescența, își zicea, preparînd răzbunările viitorului. Și iată, el aducea seninătatea cea mai deplină, nu avea ce să răzbune. Calculase timpul necesar pentru călătoria propriu‑zisă, declarându‑se mulțumit de ora la care pleca. Îl ispiti să lase o scrisoare Marthei, dar asta ar fi însemnat să se dezică: tocmai de ea fugea. O căutase zadarnic atîtea zile și își simțea inima ușoară că acceptase renunțarea și apucase în direcție contrară. Îl sună totuși pe Remus Mihalcea, să‑l chestioneze cum se explică pretenția Eugeniei că el, Matei, nu l‑a însoțit și a călătorit singur, în automobilul său proverbial, cînd adevărul este altul și Remus îl știe. „Servus, Remus. Ce mai faci? O aud pe Nona lîngă tine. Sărut‑o din partea mea. Nona, a, chiar tu ești. De ce nu mă lași să vorbesc cu Remus? Plec în cosmos și doresc să las o minimă urmă pe pămînt. Te salut a doua oară, Remus. Nona n‑a renunțat la nebuniile ei. Adorabilă femeie, ești fericit. Ascultă, Remus, n‑ai undeva pe aproape un mers al trenurilor? Sau nu, lasă‑l, mă descurc eu.“ Remus îi relată, cu o satisfacție ciudată, ce isprăvi mai făcuse Nona. Nu‑l întrebă de ce avea nevoie de mersul trenurilor și încotro pleca, descumpănindu‑l puțin pe Matei, pentru că asta însemna, era clar, că nu făcuseră nici o călătorie împreună și Eugenia avea dreptate. Dar ea spusese, ținea minte precis, că el, Remus, regretase că nu‑l însoțise, deci nici asta nu era adevărat, altfel prietenul său l‑ar fi luat la rost că‑l obligase să‑l aștepte și, probabil, să întîrzie sau să‑și încurce cine știe ce treburi. Remus nu se arăta însă preocupat decît de isprăvile Nonei, pe care o