încuraja cu pălăvrăgeala lui. Nona se certase iar cu șeful ei (pentru a cîta oară?), un fost coleg de facultate, căruia nu‑i acorda nici o considerație. Fusese o ceartă în stilul Nonei, cu martori mulți și apostrofările ei golănești. „Ce aia a mă‑tii ai să‑mi faci? îi zisese (relata Remus). Cum o să mă tem eu de tine, cînd nevastă‑ta ți‑a pus fusta în cap și nici nu vezi pe unde calci?“ Nona, nemulțumită de relatarea lui Remus (variantele lui, pretindea, vulgarizează în chip imposibil comportarea ei, ca acum: de unde ideea nenorocită că îl înjurase iar pe șeful ei, un prost, cu care n‑a terminat încă cearta de data trecută), îi luase soțului receptorul și îi zisese vreo două, în auzul lui Matei, cu veselia ei pusă pe harță și care niciodată nu știai unde poate sfîrși. Vru să se descotorosească de Remus și zise: „Dă‑l în mă‑sa și pe ăsta (adică pe Remus), crede că tot ce fac eu o să intre în legendă.“ Protestele lui Remus nu se auziră, probabil îl distra gingașa lui soție, înghițea cu plăcere injuriile ei și le stimula, mai ales că de la o vreme Nona, atît de delicată în rest, transferase și acasă disputele de pe șantier, pe care Matei le cunoscuse încă din epoca veche, pe cînd nu depășeau perimetrul lotului condus de ingineră. „Și tu, puiule, unde călătorești? Vru să afle de la Matei. Mi‑a spus cineva că te‑a văzut jigărit de tot. Este adevărat? Ce ai, te‑ai îndrăgostit iar? Pe la noi nu calci, ne ocolești, nu merităm onoarea.“ Matei, cu răbdarea de a o asculta, avea darul s‑o potolească pe soția lui Remus și s‑o determine să revină la stilul care îi plăcea lui, gingășiile acelea mici, glumele de o candoare aparte („Ai niște ochi foarte frumoși, unul mai frumos decît altul“), voioșia speriată și măruntă, de femeie aruncată pe un șantier, printre golani („Pentru toată viața“, plîngea ea), fiindcă toate i se potriveau atît de bine și Nona tînjea să se înconjoare de ele, și numai el, Matei, se pricepea s‑o ajute, pe neobservate, să se depărteze de șantier și de răfuielile de acolo. Îi vorbi și de astă dată, cu patimă, despre cîte nimicuri (Nona iubea îmbrăcămintea, ca orice femeie de genul ei, pretindea ea, și căuta cu disperare materiale, modele, croitorese, cheltuindu‑și toți banii, „pînă și primele, nu aduce un ban în casă, ba mai ia și de la mine sau se împrumută și eu trebuie să achit“, se văicărea Remus, „ca toți bărbații cu neveste elegante“, preciza Nona), îi vorbi despre ce mai descoperise el și ar interesa‑o, îi promise chiar s‑o viziteze, în cel mai scurt timp. „Mi‑i dor de tine, îi mărturisi Nona, ești agentul meu cel mai fidel“. După conversația cu cei doi Mihalcea, puțin întristat, Matei suferi la gîndul că de atîta vreme nu se abătuse pe la Gabură, pictorul, pe care îl rugase să‑i deseneze un model pentru Nona. Ca toți cei din arta lui, Gabură avea o slăbiciune, socotită superioară îndeletnicirii lui artistice și care, în alte condiții, l‑ar fi dus la succese extraordinare, dar acum, uite, explica el, nu se putea ocupa de ea, o neglija de luni de zile. Da, moda, asta îl cucerea pe Gabură. „în alt timp, aș fi dirijat eu moda acestui oraș, nu mi‑ar fi scăpat din mîini.“ Fetele care îl vizitau, admiratoarele, nu purtau decît rochii desenate de el, iar cînd îl prindeau într‑o bună dispoziție capabilă de orice generozitate, îl exploatau fără milă, alergau și aduceau pensule, i le puneau în mînă, și mieroase, cu palmele aduse pentru rugăciune, și ochi languroși, supuși, admirativi, se țineau de Gabură, gîngurind dumnezeiește, să tragă o culoare acolo peste pînza întinsă, se potrivește orice, ziceau, numai să fie ochiul și mîna lui. Se mulțumeau cu cea mai desuetă mîzgălelală și una, Adina, îi ceruse să picteze chiar sacul îmbrăcat pe ea. Nona (Matei îi mai dusese în două rînduri modele de la Gabură) fusese de‑a dreptul uimită: cine‑i tipul? Matei se sfiise și nu rostise numele lui Gabură, dar rămăseseră înțeleși că va mai apela la omul lui. Dacă l‑ar fi trădat pe autor, celebru demult. Nona ar fi înnebunit, nu și‑ar mai fi găsit locul, ca ingenioasa Adina, care nu suportase pînă la capăt să tragă cu pensula pe ea și, cu o mișcare bruscă, fără nici o jenă, deși casa era plină de musafiri, își scosese sacul peste cap și‑l întinsese lui Gabură, iar ea, în pantofi și cu ce mai rămăsese pe ea, udă de vopseaua ce răzbătuse prin pînza rară, îl urmărise atentă, pierdută de plăcere și, la sfîrșit, îl sărutase pe pictor atît de năpraznic, că se prăbușiră amîndoi, ridicîndu‑se cu greu, umiliți de strigătele și îndemnurile celor din jur. Evocîndu‑l pe Gabură, Matei își aminti, înainte de a‑și părăsi casa, că neglijase (și pățise asta de atîtea ori) să ia un obiect mic, neînsemnat, un „pui de pernă“, un mototol minuscul, fără de care insomniile nu se lăsau alungate și îl torturau nopți la rînd. Îl avea de la Martha și ea, ca să se amuze, îl dusese la Gabură și îl rugase, exact ca Adina, să treacă peste el cu pensula, de cîteva ori, numai că pictorul se întrecuse pe sine și preparase o veritabilă  bijuterie, pentru care Martha găsise cumpărători pe loc. Evident, nu putuse să‑l vîndă, era darul făcut de ea lui Matei, și apoi nici nu‑i plăceau negustoriile astea deschise, snobismul neghiob al îmbogățiților, pentru care mai important era să se afle că au cumpărat, decît să posede cu adevărat o pînză semnată de Gabură sau un obiect trecut prin mîna lui. „Poftim, îi spusese Martha, după ce revenise victorioasă de la Gabură, acum poți să te alinți cît vrei.“ I‑l aranjase chiar ea, sub cap, în acea noapte, și dimineața i‑l vîrîse în buzunarul pardesiului, ea să nu‑l uite