cînd va pleca. Martha, bănuia Matei, era principala colaboratoare a lui Gabură în materie de modă, dacă nu chiar inspiratoarea. În orice caz, o legătură se născuse, deși Martha nega. El o provocase să se explice și ca s‑o întărite, botezase puiul de pernă „Martha“, avea, de fapt, pe el culori feminine și se potrivea. Numai că Martha nu se prinsese în cursa întinsă și ripostase cu sarcasmul ei: „Ai acum două Marthe, vezi pe care o preferi. “ Puiul de pernă era ultimul obiect pe care îl adăuga înainte de plecarea într‑o călătorie și primul înghesuit în bagaje cînd se pregătea de întoarcere acasă. Moale, pufos, puiul de pernă, atît de plăcut la atingere, stătea, în hoteluri, la vedere și nu o dată trebuise să dea explicații personalului de serviciu, femeilor acelora șterse, golite de orice curiozitate, al căror interes reprezenta un omagiu pentru mîna ageră a lui Gabură, care strecurase culorile în dungi șerpuitoare, ivindu‑se de undeva de dedesubt, fără să știi unde se vor pierde și făcîndu‑te să întorci de cîteva ori minuscula pernă, pentru a le urmări. El însuși, Matei, seara, lua puiul de pernă și îl răsucea pe toate părțile, tentat să‑l mai vadă, deși îl cunoștea atît de bine și l‑ar fi putut descrie cu o exactitate impresionantă.

Este exact ora la care plecam și atunci, își spuse Matei, în stradă, plăcut surprins de coincidență, care se pregătise în ascuns, fără participarea lui, ca un semn de bun augur. Plecam sub seară, neînsoțit de nimeni și în mica haltă îmi săltam cu greu bagajul în trenul totdeauna aglomerat, care nu staționa decît un minut, poate nici atît, avantajul consta în faptul că îl vedeam cum vine peste cîmp, singuratic, și îi ieșeam în întîmpinare, ochind vagonul în care urma să mă urc și lîngă scara căruia mă găseam, în clipa cînd roțile, cu senzația că patinează ușor, se opreau pentru un interval extrem de scurt, jumătate din staționarea trenului consumîndu‑se în opririle și pornirile abia perceptibile, șirete, uzînd de o viclenie veche, aproape feminină. Mi‑erau dragi trenurile și nu observam oboseala lor, mă învioram cînd porneau la drum și de pe culoar, unde rămîneam întotdeauna, surprindeam visător întinderile, pînă la mari depărtări, iar în gări deveneam martorul avid al celor care urcau, urmărind zbaterea și nehotărîrea lor, alergarea aceea fără noimă dintr‑un capăt într‑altul, ezitare ce părea obligatorie, ca înainte de o alegere decisivă. Prietenii de acasă, topiți împreună cu amintirea verii fierbinți, nu schițau nici un gest din penumbra în care se plasau singuri cu o săptămînă sau două înainte de a suna despărțirea. Ca într‑o desprindere de trecut, întîlnirile zilnice își estompau culoarea, se strecurau tot mai tăcute, pentru că trăiau în două registre diferite, cu melancolia insinuîndu‑se, cu gîndurile la ce urma să se întîmple, în timp ce rădăcinile îi legau de întîmplările verii, scăldate în veselia lor molipsitoare, cînd fiecare era măcar o dată victima unei farse, ținta de zile în șir a glumelor tari, dacă nu cumva intervenea o escapadă comună, din amintirile căreia, ca dintr‑o plasă foarte încurcată, nici unul nu putea ieși, și se stîrneau hohote de rîs, pînă la sfîrșeală și lehamite. Erau băieți buni, niște găligani nedespărțiți, căutîndu‑se mereu unul pe celălalt, veșnic avînd ceva să‑și comunice, incapabili să păstreze numai pentru ei o bucurie, oricît de mică, pentru că se convinseseră că nici nu exista, dacă nu era comunicată. Băteau drumurile înșirați unul după altul, pornind adesea încă de dimineață, fără idei mari, însă încredințați că stăpînesc totul, amenințați de revelații zdrobitoare. Bunurile unuia deveneau automat și ale celorlalți, iar dacă vreunul mai avea rețineri, i se confiscau cu tam‑tamul de rigoare, ce producea o satisfacție infinit mai mare decît atunci cînd le ceda de bună voie. Fetele vacanțelor, cu aparițiile lor rare (unde trăiau? unde se depărtaseră?), uimeau și înspăimântau, grupul întreg le asalta, într‑o competiție de captare a atenției, care își cheltuia toate resursele, pînă la sărăcia sincerității depline și amare. Cea mai formidabilă fusese rusoaica, imposibil de precizat cine o descoperise. Cuiva i se păruse extraordinar de frumoasă și apoi se convinseseră toți că era urîtă, ca pînă în seară urîțenia aceea bizară să se metamorfozeze într‑o frumusețe stranie, încît le trebuiră cîteva zile, tuturor, să emită speculații și să admită concluzia că era adevărata frumusețe, misterioasă, nesigură, luminată din interior, fără definiție clară, putînd să treacă drept orice. O însoțiseră acasă, spre seară, în satul vecin (trăia numai cu tatăl ei, știau asta) și întîrziaseră pînă spre miezul nopții, cînd din casă se năpustise un soi de sihastru, un bătrîn aproape nebun, și toți se cutremuraseră, înfiorați, doar fata, calmă, se dusese pe urmele lui și îl strigase încet, stăruitor, pînă ce bătrînul se întorsese și‑l închisese iar în casă. „S‑a liniștit, îi anunțase. Ca măsură de prevedere, am luat cheia la mine. Este ora lui, cînd fuge de acasă și uneori trebuie să‑l caut pînă în zori, abia pot să‑l aduc, umblă pînă îi înțepenesc oasele și se mișcă cu greu.“ Fusese o mărturie pe care numai eu am înțeles‑o, pentru că în seara următoare, deși convenisem să fim iar împreună, numai eu am vizitat‑o pe rusoaică, ceilalți, speriați, preferaseră să rămînă acasă. Spre miezul nopții, scena cu tatăl s‑a repetat fără nici o variație. „Așteaptă‑mă puțin, mi‑a zis, nu pot să‑l bruschez, dar se rezolvă imediat.“ L‑a închis iar și își juca cheia în palmă, ca și cum piesa aceea de metal nu i‑ar fi evocat nimic și o păstra din pură întîmplare. „Zilele sînt normale, îmi explicase, nimeni n‑ar bănui. Nopțile, în schimb, devin un coșmar. Și asta se petrece de cînd a murit mama, n‑aveam pe atunci decît nouă ani. Să nu crezi că este bătrîn, a împlinit anul acesta patruzeci și patru de ani, mulți îl cred însă de șaptezeci, din pricină că umblă bărbos și nu vrea să‑și tundă părul. Eu, nopțile, dorm foarte puțin, de aici mi se trage