paloarea pe care voi ați remarcat‑o din prima zi, vă vedeam cum vă uitați la mine și nu reușeați să dați peste vreo explicație. Dorm mult în zori și o bună parte a dimineții, el știe că mă chinuie și, după ce totul a trecut, se îngrijește de mine cu multă atenție, vine aproape de patul meu, mă acoperă, tăcut, pașii nu i se aud, se uită la mine și suferă cumplit ; eu lăcrimez de mila lui și adorm, cu chipul lui înseninat, pentru că pe mine niciodată nu mă sperie, nu mi‑a inspirat teamă, nici cînd eram foarte mică și mă purta noaptea în cimitir, la mormîntul mamei, îngenuncheam amîndoi și ne rugam, ne strecuram apoi spre poarta cimitirului, ținîndu‑ne de mînă, iar cînd ne întîlnea cineva, la acea oră din adînc de noapte, deși știa cine sîntem, întorcea repede capul, cu o frică ancestrală, gata s‑o ia la fugă. Am jurat să studiez medicina, oricîte privațiuni mi‑ar cere, și am să‑l vindec. A fost foarte bun cu mine, extrem de grijuliu, cu toate că sîntem săraci, s‑a străduit să nu‑mi lipsească ce‑mi trebuie, muncind peste puteri, pentru că el nu se odihnește aproape deloc. Merită să‑l vezi ziua, conștiincios și harnic, dacă n‑ar fi atît de bărbos, nici nu l‑ai recunoaște. Oamenii îl ocolesc, sînt foarte puțini cei care vorbesc cu el, dar nu simte nevoia să se întrețină cu nimeni, în afară de mine. Chiar în timpul crizelor, mă recunoaște și mă ascultă. Tragedia constă în faptul că eu nu sînt acasă decît patru luni pe an, în vacanțe și uneori la sfîrșit de săptămînă. În lipsa mea, încearcă singur fel de fel de remedii. Se încuie în casă și ascunde cheia, dar efectul este acela că pleacă pe fereastră. Am o rudă care se îndură și vine pe la el, rămîne uneori cîteva zile, și se îngrijește să‑l readucă acasă. Norocul este că iarna se îmbracă de parcă ar pleca la pădure sau într‑o călătorie fără întoarcere, altfel ar îngheța. Într‑un timp, cu mult în urmă, se îmbrăca și vara, punea cojocul pe el, își încălța cizmele, însă l‑am dezobișnuit, pe jumătate este vindecat, mi‑a mai rămas puțin, dar voi obține și restul. Am vrut să am o explicație cu el și l‑am întrebat: «Tată, de ce faci asta?» A plecat ochii în pămînt, vinovat, și n‑a răspuns. Este foarte probabil că nu‑și reamintește decît extrem de vag ce se petrece cu el sau sînt doi oameni diferiți, care abia au cunoștință unul de celălalt. Satul este mut, nu rostește un cuvînt față de mine, n‑am deocamdată nici o cale să aflu ce a fost la început. Știu numai că mama s‑a chinuit cu el, n‑au fost fericiți. Acum, după ce ți‑am spus povestea, ai să fugi ca și prietenii tăi?“ Nu, eu n‑am fugit, mă readucea o curiozitate bolnavă, însă veselia fetei (era o fată veselă, pusă pe șotii) mă contraria și aveam tot timpul o crispare nedorită, ea a observat imediat și mi‑a spus: „Nu m‑am lăsat copleșită, altfel n‑aș fi avut nici o scăpare și nici pentru el nu s‑ar fi întrezărit vreo ieșire. Apoi, dumnezeu știe ce mai este normal în viața noastră și ce nu.“ Am văzut‑o și cuprinsă de o tristețe neagră, dar în vara următoare, cînd îmi pusesem speranța s‑o cunosc cu adevărat, am aflat că tatăl ei era internat într‑un spital și ea îl îngrijea. Episodul rusoaicei, singular în felul său, nu s‑a sfîrșit aici, a continuat mult după vacanțele școlare, a ieșit din cadrul lor, iar fata ne‑a exasperat cu frumusețea ei indefinită.

Matei întîrzie în căutarea unor amănunte. Atracția ce o simțise față de rusoaică se datora numai acelei frumuseți stranii? Sau totdeauna îl șocase ceea ce refuza nota comună și promitea o revelație? Da, bătrînul revenise din spital, îl internaseră inutil, și el, Matei, se deprinsese cu sihastrul, ba conversase de două sau trei ori cu bătrînul, în prezența fetei, se acceptau reciproc și foarte curînd se dovedi adevărul, susținut încă din cea de a doua seară de rusoaică, un adevăr amar, este drept, că ne obișnuim cu orice fel de viață, că nici una din ciudățeniile ei nu ne îndepărtează, ci dimpotrivă, ne aduc și mai aproape, sub ochiul destinului și sub implacabila lui determinare.

Matei făcu drumul pînă la gară în goana unui taxi, ceea ce nu se mai potrivea cu plecările de odinioară, dar după ce se instală în tren, înghesuindu‑și bagajul într‑o plasă, nu înainte de a cere permisiunea, cu felul lui precaut, ca și cum mereu ar fi făcut ceva nepotrivit cu împrejurările, își regăsi sufletul de la sfîrșitul vacanțelor și nu părăsi culoarul pînă ce ajunse la destinație. Descoperi o filiație neîntreruptă, pornind de la serile petrecute cu rusoaica, și pînă la Martha, între aceste două extreme situîndu‑se ceea ce abia acum urma să‑și confirme, în înfrigurarea ce‑l cuprinsese încă din clipa cînd hotărîse să plece de acasă. Refuză să‑și exploateze descoperirea, preferînd retragerea printre vechii săi prieteni. În vacanțele de iarnă și de primăvară, își zise Matei, exuberanța murea, apărea între noi o distanță și ne priveam cam de sus, cu o judecată înăsprită și străină, pentru a constata în ce punct a ajuns fiecare și cum i s‑au amplificat defectele sau au apărut altele, necunoscute. În mod curios însă, nici azi nu‑mi explic de ce, fetele vacanțelor, atît de rare în timpul verii, aveau apariții stăruitoare, suportam invitațiile lor, care sfîrșeau invariabil cu o vizită în familie și prăjiturile de casă, servite în cantități impresionante de viitoarele gospodine, ca un avans al priceperii de care erau capabile. Rusoaica dispărea cu totul în aceste vacanțe scurte și mult mai tîrziu mi s‑a spus că își lua tatăl și se muta la un frate, într‑un orășel de munte, și toți trei (fratele era și el foarte tînăr, necăsătorit, însă lucra ceva în domeniul forestier și avea o