situație neașteptată pentru vîrsta lui, care îi permitea să vină în ajutorul familiei, al fetei în special, probabil mai mult decît se bănuia), închiși în taina lor, trăiau fără amestecul cuiva, în oraș nu‑i știa nimeni, și bătrînul își îngăduia un răgaz în întîlnirile lui cu stafiile. Nu‑i nici o îndoială că de aici plecase ideea fetei de a‑l vindeca, de la ameliorările resimțite în scurtele vacanțe. Rusoaica nu semăna deloc cu celelalte fete și era decisă să nu împărtășească soarta lor. Manifesta un dezinteres total față de sindrofiile tineretului, nu participa la ele și am impresia că nici n‑o invita nimeni, prieteniile ei erau, în genere, necunoscute, sau poate nu existau, se reduceau la simple plimbări ocazionale sau, cel mult, la convorbiri prelungite, ca în cazul meu. În ciuda vitregiilor de care se vedea înconjurată, avea o neascunsă poftă de viață. Slăbită de nopțile nedormite (și le petrecea în lectura unor tratate de dimensiuni neobișnuite, pîndind momentul cînd va trebui să intervină), cu fața suptă, extrem de palidă, cu ochii ce purtau o veche sclipire bolnavă (alarma continuă în care trăise), își modifica brusc fizionomia cînd dădea drumul rîsului ei amplu, apăreau șirurile de dinți albi, impecabili, tăietura gurii, poate de prea mare întindere, devenea extraordinar de expresivă, antrenînd acele modificări derutante care îi alungau nu urîțenia (m‑am convins că nu fusese niciodată urîtă), ci aerul sumbru, oboseala, eternele ei chinuri, și deschideau revărsarea de exclamații, de întrebări inocente, arsenalul ei cuceritor de fată excepțională, înspăimîntător de inteligentă, prea matură, care aborda, într‑o cadență anevoie de urmat, o multitudine de subiecte, cu excepția literaturii, situată, din punctul ei de vedere, undeva la periferie, capabilă doar să furnizeze mari iluzii, însă nici un adevăr indispensabil. Existau, totuși, pentru ea, cărți de literatură exceptate de la această regulă, formulată mult mai sever, și doi autori intangibili (evident, Dostoievski și Tolstoi). Cu timpul, pe bătrîn îl înghițise uitarea, se vorbea rar despre el și apoi deloc. Eu încetasem să‑mi țin la curent prietenii cu relațiile mele, așa cum ei înșiși își începeau propria lor viață, necunoscută. Intervenise un prag peste care comunicarea nu mai era atît de simplă, cîte unul avea o iubită, o purta cu el în adînc de noapte, și ce era să povestească, să împărtășească și celorlalți, cînd trăia o experiență unică, extraordinară, imposibil de povestit? Într‑o înțelegere tacită, rusoaica rămăsese exclusiv prietena mea și nici ea nu întrebase vreodată unde se pierduseră ceilalți. Soarta oamenilor tineri nu ne îngrijorează, pactul lor cu viitorul este plin de promisiuni și doar alegerea între ele este încărcată de dificultăți. Căile vieții apar timpuriu, neștiute, nesocotite, și surprizele, peste un timp, izbucnesc dintr‑o dată, uimindu‑ne cu dezvăluirile lor, pregătite lîngă noi, în tăcere, și într‑un fel cu consimțămîntul nostru. Rusoaica (dar, de fapt, încetasem să‑i mai zic așa, îi spuneam simplu Taisa), fără să dezmintă prin ceva pofta ei de viață, se îndrepta spre o tristețe profundă. Eu o întrezăream în tăcerile ei, tot mai dese, în nevoia, resimțită pînă la durere, de a se înțelege pe sine. Și nici un om care s‑a cunoscut pe sine n‑a putut să nu devină trist. Poate și sfîrșitul vacanțelor noastre era o astfel de cunoaștere. Nestatornicia murea și îi lua locul freamătul necunoscutului, arzătoarea sete să se întîmple ceva, să se ivească neprevăzutul, să se deschidă porțile ce ne despărțeau de ceea ce știam că am putea obține, fără să ne dăm seama și cum, și mai ales cînd. Plecam la drum învăluiți într‑o așteptare melancolică, înfrigurată, și orice ne putea cuceri, în disponibilitatea absolută a sufletului nostru. Nu puneam nici un preț pe trecut, pluteam peste prezent și numai ce urma căpăta sens. Eu, aruncat în trenul de la sfîrșit de vacanță, în rumoarea regăsirilor din jurul meu, nu sînt deloc sigur dacă într‑adevăr continuam să exist. Prea multe himere erau încărcate în bagajele mele, ca să mai pot pretinde vreo certitudine. Nici n‑aș fi avut ce face cu ea, o certitudine însemnînd limitarea, ori sufletul meu se zbătea să nu‑i stea nimic în cale, amețit de libertatea nesfîrșită. Am suferit de mari dificultăți, toată viața, în a preciza începutul unui lucru, al unei întîmplări, pentru că în stare difuză, acel lucru, acea întîmplare s‑au găsit totdeauna în mine, fără a avea un punct inițial fixat cu precizie. Chiar Martha, despre care știu atît de bine cînd am cunoscut‑o, a trăit în închipuirea mea cu mult înainte de a fi apărut, așa că ea a avut ființă dintotdeauna, încît orice referire la ea, în timp, este posibilă.

Călătoresc spre gara care m‑a cucerit ca un miracol, dar este exclus să pot spune cînd a fost începutul și mai cu seamă cum a fost. Familia de magistrați căreia îi aparținea fata cu părul în vînt, sălbatică, singură la fereastra ei, în trenul acela de seară, se înrudea cu noi, dar de un secol toți membrii familiei se rupseseră de vechile genealogii și își croiseră rosturi mult mai înalte, pătrunseseră în societatea unui mare oraș, se ramificaseră și stăpîneau în mîinile lor bogății, reputații, faima unor femei de rasă, izbutiseră să treacă neauzite sau doar cu aura unor legende, mari aventuri, mistuitoare ca un uragan și topind în vîrtejul lor cariere, visuri și mai cu seamă tinerețea protagoniștilor. Exista și o ramură rurală a familiei, care se dezisese de clan, întemeietorul ei fiind un învățător, un răzvrătit curios, un însingurat, deși avea soție, copii și nepoți, devenit țăran prin propria lui voință, printr‑o renunțare fără explicații, trecînd la coarnele plugului și întemeind o gospodărie, unde lucra aproape singur. Îi ruinase pe toți ai săi și îi ținea în sărăcie. Nu‑i învăța să lucreze la cîmp și nici nu‑i trimitea la meserii. În cel mai bun caz îi lua cu el la munci secundare, la căratul recoltei din cîmp, la strînsul fînului și ce se mai întîmpla. Se ajuta cu țărani de vîrsta lui, și mai săraci decît el în privința pămîntului, cedîndu‑le o parte din recoltă. L‑am