cunoscut pe cînd eram copil, încă trăia pe atunci, venea cu caii lui obosiți, făcea un drum undeva, fără să‑mi dau seama unde, stătea în căruță cu hățurile în mîini, într‑o visare indiferentă, iar caii, mergînd la pas, înaintau cu greu, în silă. De sub pălăria veche, pleoștită, cu boruri mari, îi ieșea părul de un alb ireal, abundent, vaporos. În contrast izbitor cu fața tăbăcită, brăzdată de șanțuri adînci, încît părea o mască. Îmbrăcămintea, cu totul indecisă, o fantezie a lui, amestec de port țărănesc și de adaosuri comode, inventate, de proveninență orășenească totuși, spînzura pe trupul lui slab, deșirat, cu oase proeminente, masive, îndoite de poveri, alungite, contorsionate, scoase prin piele la vedere, ca într‑o schemă didactică. Nimic înspăimântător nu emana însă ființa lui, copleșită de o împăcare cu sine netulburată, profundă, pînă la rădăcini. Și l‑am mai văzut o dată, culcat pe căruța cu fîn, cît era de lung, ca un flăcău, deasupra încărcăturii foarte înalte, într‑un echilibru precar, putînd oricînd să se prăbușească în stînga sau în dreapta, la cea mai mică denivelare a drumului, și șocul să‑l proiecteze la cîțiva metri, dar lui nu‑i păsa, se trîntise pe burtă, un moșneag zănatic, uitat de moarte și cu puteri fără sfîrșit. Și‑a îngropat singur jumătate din familie, el supraviețuia tuturor și amenința să depășească un secol. Un fiu se răzvrătise la rîndul lui, încercînd o reîntoarcere în vechiul clan, care îi reușise, însă brusc, după ce terminase medicina, se întorsese la tatăl său și trăise un timp umblînd veșnic cu o carte la subsuoară, pe ploaie, pe vînt, pe ninsoare, curgea apa din ea și îi rămîneau foile pe drum, dar nu fusese văzut s‑o deschidă vreodată, s‑o protejeze, s‑o pună la adăpost. Hainele de pe el se zdrențuiseră, nu se ducea la lucru cu tatăl său și rătăcirea l‑a împins să plece de acasă, să trăiască fugar, cu unele vești despre el, un timp, destul de scurt, și să se mistuie apoi fără urmă. Dar se presupunea că n‑a murit, că cineva îl deșteptase și intrase în profesiunea de medic, păstrînd din ciudățeniile lui doar viața aceea paradoxală, smucită, de individ stigmatizat, pe care și‑o croise singur, neconstrîns de nimeni și de nimic. Femeile din familia răzvrătitului, a bătrînului, nu aveau nici un nume, li se spunea: cea bătrînă, fata a doua, șchioapa, cea mai mică, și așa mai departe. Sensibilitatea lor le prevenea foarte devreme că se petrec lucruri anormale, rău văzute de toți, însă nu găseau nici o putere să îndrepte cursul strîmb. Trăiau totuși decent, năucite de pustietatea vieții lor, și mureau repede, fără să opună vreo rezistență. Se zvonea că familia născuse și un filosof, că îl ținea ascuns, în cinste deosebită, ocrotindu‑l să scrie un tratat ce nu s‑ar fi încheiat decît o dată cu viața lui, pentru că o reflecta întru totul, cu meditațiile și meandrele ei, cu izbucnirile de revoltă și cumințenia cerească a pocăiților, dar toată povestea filosofului și a tratatului se dovedi falsă ; la moartea bătrînului, cînd se răscolise în casa în care nu călcase nici un străin timp de trei sferturi de veac, nu s‑a dat peste nici o urmă, nu s‑a descoperit nici un indiciu despre existența cugetătorului. Fabuloasa ramură rurală nu umbrise clanul magistraților, pentru că se limita la un ținut restrâns, necercetat, fără corespondență cu lumea mare în care răzbătuseră vijelios ceilalți, ramura favorizată, prolifică, strălucitoare, înarmată cu taine și viclenii, atît de necesare supraviețuirii. Și aici, în interiorul clanului, izbucneau mînii, dar nu duceau la destrămare. Cele mai puternice erau femeile, or ele nu semănau moartea, prin însăși substanța lor omenească, orice ar fi făcut, reveneau în matca vieții, alimentau perpetuarea, chiar împotriva voinței lor. Clanul se extinsese pe seama acestor femei, a priceperii fără seamăn de a‑și aduce bărbați de la capătul pămîntului, întreprinzători, viguroși, asimilați rapid de familie și marcînd‑o cu stăruința, încăpățînarea, orgoliul lor bărbătesc. Răsărea printre femei și cîte o floare rară. De obicei o ființă firavă refuza ascultarea și, spre uimirea generală, o pornea pe un drum al său, cu orbirea predestinaților. Cea mai faimoasă, înscrisă la conservator după țipete diabolice, incredibile la o făptură atît de plăpîndă, cîntase în cîteva capitale europene, cu un palmares recunoscut, dar pînă la urmă forța care o propulsase și o susținuse în peregrinările sublime, prin lume, o trăsese înapoi spre casă. Revenise, extenuată, o frumusețe patinată de insomnii, de satisfacții interioare, intense, aglomerate. Descoperise în renunțare o supremă libertate și inteligența o ajutase să nu rateze cu totul, conducea o școală de pian, răvășind visurile fetelor din propria ei familie, în primul rînd. Și nu înfrînsese regula, se căsătorise și ea cu un magistrat, devenit consilier, un meloman grăsuliu, cu buze unsuroase, prosper, secondînd‑o fără murmur, viciat de supunere, dezorientat de succesul său și nedorind decît să‑l înțeleagă pînă la capăt. Tatăl fetei din tren venea în descendența directă a cîntăreței și el însuși urcase foarte sus, restabilind normele vechi, ca într‑o nevoie de a înfrînge perturbarea. Ajuns președintele celei mai importante instanțe judiciare a ținutului, polarizase din nou stima în jurul numelui străbunilor săi, deși nu mai era singurul ce‑l purta și presiuni din diverse direcții amenințau să‑i distrugă opera. Curățase zgura ce se depusese pe acel nume, întunecându‑l, încă în timpul studiilor strălucite la Roma și Berlin, beneficiind de prestanța frumuseții sale (rar bărbații din familie erau cu adevărat frumoși, cu excepția bătrînului învățător redevenit țăran, frumos în tinerețile lui, se zicea, pînă la pierzanie, și a încă doi‑trei), o frumusețe distantă, prețuindu‑se pe sine, transmisă integral fiicei sale. O frumusețe deschisă, francă, ce se distingea foarte bine la fiica decisă să‑l moștenească întru totul, cu privirea ei dreaptă, pătrunzătoare, insistentă, predispusă să afirme fără cuvinte întîietatea, preponderența în toate, să rostească sentințe scurte, definitive, avertizînd că își va lua ce i se cuvine fără explicații. A fost o slăbiciune a mea să n‑o descopăr direct, ci prin intermediul familiei învățătorului‑țăran. Interesul meu, dintru început, a mers spre cei ieșiți