din competiție de bună voie, retrași din calea judecății, atribuindu‑le lor și numai lor meritul autenticității. Ceilalți, clanul strălucitor, socoteam, prelungesc o contrafacere, care va sfîrși cu un fiasco, așa cum se cuvenea. Pe atunci admiteam cu greu că în ramura învățătorului au fost absorbite toate sevele și nici o regenerare nu mai era posibilă, demonstram chiar, în gura mare, în rîndul prietenilor mei, că revirimentul se va produce, și încă neașteptat de repede. Fiica magistratului, despre care auzisem, reprezenta pentru mine expresia ultimă a unei străluciri moarte. Exista prejudecata, și se vehicula, că bărbații frumoși, în familie, prevestesc dezastrul. Or, tatăl fetei era unul dintre ei. Sentimentul acesta, înainte de a fi măcinat, călcat în picioare, s‑a întărit și s‑a înălțat pînă la o cotă amețitoare, în clipa cînd am deținut dovezile că moștenitoarea cea mai de soi a ramurei privilegiate se îndreptase hotărîtă spre oropsiții familiei și, după foarte multă vreme, cineva se încumeta să restabilească legătura și să încerce reunificarea. Nu era doar un capriciu de vacanță că se aventurase, singură, pe urmele acelui bătrîn îndărătnic, înfrățit cu stihiile, ci un îndemn imposibil de contrazis, tiranic, ca un blestem. Ea însăși reluase, pentru o scurtă vreme, ocupațiile bătrînului dispărut, dar tot ce putuse să învețe cu adevărat era nepăsarea și drumurile acelea cu căruța și caii îngîndurați, înaintînd în silă, ca spre o destinație tragică. Pentru restul nu fusese timp și nici n‑ar fi avut sens să preia o gospodărie ruinată și îndeletniciri atît de străine de ea, și nu fusese în intenția ei, cu siguranță, decît să reediteze, într‑un punct minim, viața dispărutului, pentru a tăia o poartă de intrare în lumea lui. Totul s‑a tulburat cu mine, cînd mi‑am dat seama că altcineva și nu eu (eram o rudă aruncată la periferie, și a privilegiaților și a dezmoșteniților) va atinge rădăcinile stinse și va face să vibreze taina lor. Aș fi putut să mă îndrept într‑acolo și s‑o întîlnesc, dar cum aveam să‑i împărtășesc că eu însumi nutream credința că sînt predestinat să intru în templu, dar mult mai tîrziu, mult mai tîrziu, pentru a judeca de acolo ce a rămas înțelept într‑un neam și ce este zădărnicie? M‑am oprit la vreme nu din vreo teamă, ci pentru a lăsa întreagă superstiția că înțelegerea unui mister cere să te depărtezi cît mai mult de el. Contam pe ideea că o înfrîngere descrisă amănunțit, cum susținea un filosof, seamănă atît de bine cu o victorie și nu voiam să intru în acea descriere înainte de a întoarce pe toate fețele haina adevărată a victoriei, pentru a evita confuziile. Biciuit de veștile ce soseau galopînd, am trăit în amorțire, retras la marginea furtunii, strategie mai veche decît mine, însă fără a pierde ce era esențial: drumurile fetei, fiindcă ea conta, doar ea însemna evenimentul, restul, într‑o măsură sau alta, îmi era cunoscut. Strania ei prezență atît de aproape de mine, doar la trei kilometri, mă pietrificase. Dețineam o suită de portrete, alcătuite de cei care o vedeau și veneau să mi le aducă, am răscolit nerăbdător colecții de ziare pentru a culege din ele informații despre familia magistratului, m‑am împrietenit cu oameni care știau să povestească și să inventeze acolo unde se ivea un gol, am consemnat în caietele mele dialoguri și mă pregăteam să mă înfățișez, fără a pricepe de ce presupuneam că este inevitabilă o asemenea turnură a lucrurilor. Pînă într‑atît mă familiarizasem cu tot ce‑o privea, că‑mi începeam diminețile salutînd‑o ceremonios, admițînd pînă la halucinație că sînt cu ea și că, de fapt, a venit pentru mine. Doar numele nu eram în stare să‑l rostesc, îl păstram pentru alte zile, dar cred că nu l‑am rostit nici pînă azi, sau poate l‑am rostit atunci, la întîlnirea fantastică și nu‑mi amintesc? Nu eram pentru ea un necunoscut, întrebase chiar dacă tot ce se spunea pe seama mea era adevărat, călătoriile de zile în șir, fără scop, și ciudata predilecție pentru excursii de noapte în locuri cercetate de diavol, pe unde nu se trecea decît ziua în amiaza mare. Consideram că în orice clipă sînt gata și n‑avea decît să vină, o așteptam. Prevăzusem pînă și ce va face în primele momente și cum voi reacționa eu, nu întrezăream nici o dificultate să comunicăm imediat și precis gîndurile noastre. Timpul își pierduse din însemnătate, el n‑avea cum opera nici o modificare, încît intrarea trenului venind din noaptea îndepărtată, în gara de la răscruce, a decurs fascinant, am sărit din trenul meu în țipetele generale, iar apoi, iar apoi...

 

Matei recunoscu imposibilitatea de a merge mai departe, recunoscu imediat că amintirile sale ajunseseră în punctul cel mai apropiat, de care încă nu trecuse și ar fi fost inutil să stăruie. Ce urma nu alcătuia o amintire propriu‑zisă, nici Matei n‑o considera ca atare. Refuza pînă și determinarea în timp a întîlnirii, poate a fost în anul acela cînd fiica magistratului colinda cîmpurile, arsă de soare, în căruța cu lemnul înnegrit, mai uscat decît toaca bisericii, sau în anul următor, sau peste doi ani, nu avea nici o importanță.

 

„Vino, îmi zisese, vino acum. Urcă în tren. Ce‑ți pasă unde vom ajunge?“ Am alergat, istovit, pașii mei s‑au încurcat, mă izbeam de toți cei ieșiți în cale și trenul se îndepărta hoțește, pînă nu s‑a mai zărit. Poate m‑am zăpăcit pentru că mă uitam la ea: din fereastră, îmi făcea semn să mă grăbesc, dar în același timp goana mea oarbă o distra, rîdea bătînd din palme și țipa ceva neauzit, probabil un îndemn încurajator. Îmi trecuse prin cap că ea prevăzuse eșecul meu și îl stîrnise doar ca un capriciu, să se convingă (mai era nevoie?) că nu eram hotărît (sau nu eram capabil) s‑o urmez.

 

Matei coborî din tren, la mare depărtare de vechea gară, tîrîndu‑și bagajul, și prima mirare, care acoperi sosirea, izvorî din constatarea că inutil se încredințase că va ajunge seara, se afla în plină zi,