mai exact la sfîrșitul dimineții, spre amiază. Cum de nu observase? Asta însemna în mod cert că mai călătorise undeva în acea noapte, dar unde anume? Se întorsese înapoi acasă, uitase ceva? Nu cumva Martha îl descoperise ea și fusese cu Martha? Nu era o noutate pentru el să încurce puțin timpul, nedezmințite în tiparele lor erau numai amintirile, dar nici ele toate, și aici intervenise o selecție. Ne amintim cu precizia de care avem nevoie numai ceea ce face parte din ființa noastră, sau mai bine spus ceea ce constituie ființa noastră. Ce sens ar avea să păstrăm și restul, cu sfințenie cutremurată, cînd de fapt a căzut, s‑a eliminat ca fără trebuință? Nu putem fi alcătuiți din tot ce aglomerăm într‑o existență și apoi armonia, extraordinara dozare a elementelor din ființa noastră operează continuu, reținînd numai ceea ce intră în vederile lor. Matei, luând cunoștință că a sosit în plină zi, depăși cu ușurință nepotrivirea între ceea ce presupunea că va fi și realitatea care îl primise binevoitoare, imparțială, gata să împartă cu el ce avea mai bun, darurile ei de preț. Mai trecuse ele multe ori prin schimbări la fel de neașteptate, însă nu mai adînci decît revenirea din somn, ca dintr‑o altă lume, și întoarcerea înapoi în somn, cu viața diurnă izgonită dincolo de ziduri. De la o vreme, nopțile, pentru Matei, indiferent dacă era treaz sau cuprins de apele visului (făurite de el, perpetuate de la o noapte la alta, ușor să le regăsească, mult mai ușor decît să înnoade în viața diurnă ceea ce fusese în ziua anterioară cu ce se pregătea să se nască), căpătaseră preponderență, dacă oamenii s‑ar fi împărțit între oameni de zi și oameni de noapte, el ar fi intrat în a doua categorie. Zilele îl obligau să poarte cu el și aluviunile nopții, pe cînd nopțile, mult mai curate, își ajungeau lor însele, străine de împrumuturi, capabile să‑și dilate hotarele, să atragă în interiorul lor mari spectacole imprevizibile sau numai firul subțire, de argint, al visului calm, intraductibil.

Lîngă Matei veni un om și îl însoți tăcut. Matei nu dori să afle cine era, ca și cum s‑ar fi înțeles să‑l găsească aici și nu se petrecea decît ceea ce trebuia. „Bagajul este inutil, declară străinul, am pregătit încă acum zece ani un loc pentru el. Ați întîrziat. Oricît ați rămîne, bagajul nu vă va fi de nici un folos. Aici nu doarme nimeni și acolo (arătă bagajul) sînt, în primul rînd, lucrurile pentru noapte. Dați‑l la mine.“ Recunoscător, Matei se descotorosi de bagaj și așteptă pînă ce străinul se reîntoarse. „Nu veți vedea nici un tren, spuse iar străinul, le‑am deviat cu cîțiva kilometri mai încolo. Eu mă ocup aici de ele.“ Matei, oprit locului, întrebă, puțin supărat: „Nici trenul meu?“ Străinul răspunse contrariat: „Cine a spus asta? N‑am vorbit încă nici un cuvînt despre trenurile de altădată. “ Matei se socoti obligat să‑l observe pe străin. Un bărbat tînăr, înalt, cu fața severă, sculptată în linii clare, fără echivocuri, îmbrăcat îngrijit, chiar cu sandale noi în picioare, doar poate prea slab, sau asta era prima impresie, care suporta revizuiri. Străinul, după ce Matei încheie examenul, acceptat ca o etapă necesară (se așezase în lumină, intenționat, oferindu‑se privirii), îi făcu semn că el este gata și pot pleca. „Am să‑ți spun Matei, zise străinul, renunțînd la tonul ceremonios de pînă atunci. Mi‑i mult mai ușor așa. O să începem cu florile, cu peluza din stînga. Am să te învăț să citești ce am vrut să spun cu ele. Dar să nu‑mi ceri prea multe explicații, nu‑mi place să spun decît ceea ce știu eu că este necesar“. Matei văzu gara și sala de așteptare. Vru, instinctiv, să meargă într‑acolo. „Asta vine mult mai tîrziu, poate nici nu astăzi, ci mîine. N‑aveai de unde să știi, regulile n‑au existat, le‑am stabilit eu.“ După o scurtă tăcere, străinul reluă: „îmi place că nu dorești să afli cum mă cheamă și că pui foarte puține întrebări. Eu nu‑ți voi pune nici o întrebare. Există însă o deosebire, eu sînt curent cu tot ce trebuie să știu.“ Matei zise flegmatic: „De ce îți închipui că există o deosebire? Numai pentru că trăiești aici și de zece ani nu ți‑a scăpat nimic?“ Străinul îi confirmă: „Numai pentru că trăiesc aici. Și apoi sînt stăpînul gării. Am moștenit tot.“ Aici scrie un nume, vru să spună Matei în fața peluzei de flori, dar se abținu. Ce‑l privea pe el? Părea un nume scurt, din cinci litere, baza lor era foarte evidentă, dar nu se osteni să le descifreze. „E un nume care se citește seara, cînd toate celelalte flori adorm, iar cele care îl compun își schimbă culoarea și devin foarte vii. Am vrut doar să‑ți atrag atenția, ai să citești singur. De altfel, eu nu te voi însoți tot timpul. Am și alte treburi. Și nu‑i exclus ca în zilele cît vei sta aici, mă rog, poți rămîne și ani de zile, să plec în vreo călătorie, eu călătoresc foarte mult. Am să‑ți vorbesc mai tîrziu despre călătorii.“ Îl răsuci pe Matei brusc și exclamă: „Privește! Așa‑i că din direcția asta veneau? Nimic nu s‑a schimbat. Ai să te convingi diseară. Datorită mie. Privește și în direcția asta. Am aranjat să sosească și trenul în care te înghesuiai pe culoar, a fost desființat printr‑o ordonanță, așa că a trebuit să intervin în mod special. Dacă vei dori să‑l revezi. Presimt că nu ești încă în stare să prevezi totul. Sosea la opt și trei minute, am verificat în mersul trenurilor. Iar celălalt, la opt și cinci minute. Se încrucișau în punctul de acolo (îi arătă lui Matei locul încrucișării, dar acesta nu distinse nimic deosebit), nu‑i necesar să‑ți mai explic, ai să te convingi“. Străinul păru dintr‑o dată foarte grăbit și îl zori pe Matei să‑l urmeze. „Ai să înțelegi de ce mă