grăbesc. Acum vom vedea Cimitirul de regi. Regii care mor în gara asta sînt înmormîntați aici. A lipsit foarte puțin să nu avem și o regină. Eu prezidez ceremoniile. Vin o mulțime de călători, toți îmbrăcați în alb.“ Tonul i se schimbase, împrumutase ceva solemn. Matei simți un fior de gheață. Trei morminte înalte, cu stele funerare, într‑un spațiu fără relief, pierdut în perspectiva cîmpiei. „Nu te apropia. Mormintele se contemplă de la distanță. Am pînă acum doi regi, cel de al treilea mormînt este al meu, l‑am pregătit, dacă va mai muri vreun rege pînă atunci, îl voi ceda.“ Matei comise o imprudență: „Și soția?“ Înțelesese că peluza de flori a înscris numele unei femei, și acela nu putea fi decît al soției. Că avea o soție, nu se îndoia. La etajul gării era găzduită o locuință, cu ferestrele deschise, lucruri atîrnînd la aerisit, o gospodărie mai complicată, ca să fie a unui burlac. „Ți‑am atras atenția că nu trebuie să pui întrebări. Ce legătură are Cimitirul de regi cu soția? Și unde vom ajunge, dacă dai drumul la întrebări?“ Tăcu, pentru a lăsa timp ca admonestarea să‑și facă efectul. „Mai am puține lucruri să‑ți arăt. După aceea vom merge în salonul de primire. Eu nu‑ți arăt decît ceea ce este strict necesar să știi. Și acum să fii atent: aici sînt florile care au răsărit singure. Nu le‑a pus nici o mînă omenească. Au izbucnit dintr‑o dată, ca la un semn ceresc. Te las să ghicești care sînt florile din seara aceea“ Matei, puțin amețit, îmbătat de miresme, orbit de priveliște, nu pricepu ce i se cerea și alergă într‑acolo, înnebunit, fără nici un control, se trînti peste florile înalte, cu lujerele subțiri, smulse cîteva din rădăcini, își umplu brațele și, ostenit, privi în urmă, pe unde trecuse. Nici o floare nu era la pămînt, se ridicaseră, dispăruseră pînă și urmele de unde smulsese florile. În schimb, florile din brațele sale erau altele, cu totul altele decît cele pe care le alesese. Descurajat, le depuse la picioare și se așeză el însuși, îngîndurat. „Sînt florile magistratului Galeș, ale Valeriei, mi s‑a vorbit de atîtea ori despre ele, își spuse Matei. Le adusese cu ea pînă și în satul bătrînului uitat, le‑a răsădit și acolo, mi s‑a povestit că au cuprins casa, că tocmise un om să le cosească în fiecare dimineață, pentru a fi mereu proaspete, pentru că florile cosite se adunau (dormeau pe straturi de flori, pe un fîn din flori), iar în loc, dacă te întorceai să te uiți, se întindeau capetele mici ale florilor abia născute. Magistratul purta totdeauna la butonieră o floare, ca pe o emblemă. Erau flori vechi, necunoscute, aduse din străinătate, florile cîntăreței, străbuna. Scrisese în testament că primul bărbat care le va aduce va fi fericit. Valeria, sălbatica Valeria Galeș, le purta în păr, dar numai de ziua ei. Se împodobea încă de dimineață și umbla așa cu cununile de flori toată ziua. Abia seara își primea oaspeții, pînă atunci nu scotea un cuvînt.“ Matei, cu capul în palme, copleșit de tristețe (se abătuse peste el o remușcare foarte tîrzie, pe care n‑o cunoscuse niciodată), se gîndea la Martha. „Aș fi putut s‑o aduc cu mine. Florile ar fi încîntat‑o. Am fi dormit noaptea asta acoperiți de flori, sau nu, nu este posibil, aici nimeni nu doarme, am fost avertizat. Aș fi urcat‑o însă în trenul ce va sosi diseară, și așa voi fi nevoit să adun toate amănuntele, ca să‑i povestesc cum a fost, încă de la plecarea de acasă, cînd am fugit chiar de ea.“ Aducerea chipului Marthei, ca pe o prezență, alături de fiica magistratului, care încă nu se înfățișase, rezervîndu‑și sosirea cu trenul de seară, i se păru lui Matei destul de firească. „Eu nu‑i voi ascunde Marthei nimic. Dacă nu i‑am vorbit pînă azi despre îndepărtata mea verișoară (fiica magistratului îmi este verișoară, așa mi s‑a spus de cînd m‑am născut, mi se atrăgea chiar atenția: «Dacă ai să faci la fel cînd ai să te duci la verișoara ta», ceea ce însemna că nu procedasem tocmai bine, că manierele mele supărau sau puteau să supere), dacă nu i‑am vorbit, se datorează numai întîmplării. Martha nu mi‑a lăsat răgaz să vorbesc despre altcineva în afară de ea. Se pricepea să mă acapareze, chiar dacă rămîneam cu ea o săptămînă, o priveam tulburat ore în șir și n‑aș fi avut cum să mă concentrez și să‑i reconstitui întîmplările de demult, mai ales substratul lor, aveam eu în primul rînd nevoie de o inițiere, pentru că s‑au pierdut chiar pentru mine cheile, iar pe unele nu le‑am deținut niciodată.“ De parcă n‑ar fi fost decît o întrevedere scurtă, aranjată și ea, Martha dispăru. Tristețea lui Matei luă altă direcție. „Am fost vinovat, își zise, am ezitat să urc în trenul acela, am continuat să mă gîndesc înspăimîntat, răvășit, și trenul s‑a pus în mișcare. Cînd mă hotărîsem, era foarte departe, am alergat în zadar. Și uite, chemarea ei a rămas fără răspuns, sînt dator și azi cu răspunsul.“ Matei păși în salonul de primire abătut. „Te‑am lăsat intenționat singur, zise străinul. Și am avut răbdare: au trecut cîteva ore. Ne apropiem tot mai mult.“ Nu preciză de ce anume se apropiau, dar se subînțelegea. „Ai plîns pentru greșeala pe care ai făcut‑o și din această pricină n‑ai fost în stare să vezi și alte flori, în afară de ale ei. Este gară bogată, foarte bogată, să nu pierzi ocazia.“ Rostise sfatul cu o oarecare lehamite, preocupat de altceva. Salonul, îngust, cu aspectul unui bar de noapte, lustruit, cu bare metalice și catifele, se vedea că este locul privilegiat de refugiu al străinului. „Eu sînt gazda, așa să mă consideri de acum înainte. N‑am ce să te învăț, sînt dator numai să te însoțesc. Cînd vei dori să fii singur, nu‑i nevoie să‑mi spui. Mie mi se