transmite dinainte, sper că ai observat.“ Se oferi să‑și servească musafirul. „Preferi o băutură care să te adoarmă sau una care să te trezească?“ Matei întîi nu îndrăzni: „Nu s‑ar putea din amîndouă?“ Amfitrionul se miră: „Nu în același timp. Îți torn o băutură care să te trezească. Ai grijă. Dacă la un moment dat constați că ești prea treaz, că pătrunzi cu privirea la depărtări prea mari și din această cauză simți o amețeală, faci o mică pauză, și apoi bei iar. Te oprești cînd vei zări trenul. Este calculat să‑l vezi cu o oră înainte de sosire și să‑l poți urmări pînă la intrarea în gară. Dacă ți‑aș fi dat o băutură care adoarme, trenul ar fi năvălit chiar acum, și ar fi fost prea devreme, iar dacă ți‑aș fi dat, presupun numai, dintr‑amîndouă, ai fi văzut trenul, dar s‑ar fi oprit în loc și s‑ar fi întors în negurile lui. N‑ai avut posibilitatea să vezi trenul decît în gară, cel mult să‑i surprinzi intrarea. Acum îl vei vedea maiestuos, tăindu‑și drum, însingurat, cu ferestrele luminate, fără nici o oprire în gările mici. Timp de o oră o să‑l ții sub priviri.“ Vorbea pregătind băutura, examinînd dozele meticulos, de parcă s‑ar fi temut să nu greșească. Dar nu‑și duse treaba pînă la capăt. În ușa salonului apăru o femeie, încă tînără, zveltă, foarte îngrijit îmbrăcată, ca atunci cînd mergi să vizitezi o familie de bătrîni și nu renunți la plăcerea de a te îmbrăca bine, însă nu poți depăși un anume tip de sobrietate, impus de vîrsta celor cu care urmează să conversezi, într‑o ținută cuviincioasă, cu cît mai puține mișcări, pentru că sînt tot timpul cu ochii pe tine și nu le scapă nici un cusur, or tocmai îmbrăcămintea n‑are voie să te trădeze. Tînăra femeie se pieptănase simplu, ar fi putut să‑și ridice părul (avea fața prea slabă), ca să încerce o schimbare, să dea alt desen capului, dar nu făcuse decît să‑și lase părul pe spate, un păr destul de bogat, și să‑și descopere fruntea, prea înaltă, masculină. „Luca, spuse femeia, fără să ia act că este și un alt bărbat acolo, te ascunzi prea des în salonul de primire. Aștepți și în seara aceasta un tren?“ Pe Matei îl cuceri glasul, modulațiile lui, o resemnare care ascundea o înțelepciune adîncă, toleranță, înțelegere, compasiune. Îl recunoscu din prima clipă, pentru că ea îi vorbise și lui, în același fel, de atîtea ori. Roși puternic, încurcat, ar fi trebuit să‑i spună ceva, imediat, pînă să se observe starea în care a intrat, cîtă vreme Luca (deci așa se numea) ezită să răspundă, ca și cum l‑ar nemulțumi că se afla cineva de față. Era ea, rusoaica, Taisa (o simțise de la început, cu pocăința ei înșelătoare, dar nu voise să‑și confirme, îi fusese teamă, pînă ce femeia nu vorbise), dar de ce nu‑l privea, de ce îl considera un străin? Sau nici nu‑l vedea? Da, privirea ei trecuse peste el fără să întîlnească vreun obstacol, ca peste un spațiu gol. „Tu știi că eu nu răspund la întrebări, se auzi vocea lui Luca. Întrebările au distrus lumea. Oamenii și‑ar fi comunicat și așa unii altora ce‑ar fi avut să‑și comunice. Ba poate, ar fi fost cu mult mai deschiși, în orice caz mai profunzi. O lume deasupra întrebărilor, a iscodirii continue, este infinit superioară. Este o lume care știe, care n‑are nevoie să întrebe. Am exersat de mic o altfel de viață și refuz s‑o primesc pe cea comună. “ Taisa, obișnuită, probabil, cu supărările lui, îi atrase doar atenția: „Dar și tu pui întrebări, nici nu‑ți dai seama. “ „Pentru că nu mă controlez îndeajuns, pentru că m‑am molipsit. Dar deosebirea constă în faptul că eu n‑am nevoie de ele. Eu nu trebuie să‑l întreb pe om: «De unde vii?», ajunge să mă concentrez, ca să văd pînă în miezul lucrurilor. “ Lui Matei i se păru că parodiază mai vechea lui capacitate de a vedea ceea ce se petrece în spații închise, dar nu, amfitrionul voia să sugereze că el poate vedea și în timp, că poate urmări un eveniment pe toată întinderea lui, fără să fi fost martor sau fără ca evenimentul în cauză să se fi încheiat. Așa a știut de sosirea lui, a lui Matei, și cu siguranță tot ce se petrecea în jur avea aceeași soartă. Matei își primi băutura și asistă mut la plecarea celor doi. Încă nu‑i spusese Taisei nici un cuvînt. Ieși în ușă, după ei, și voi să strige, dar nici el nu înțelese ce îl reținu. Dacă sînt aici, am tot timpul s‑o întîlnesc, și apoi nici nu știu ce i‑aș vorbi de față cu el. Au trecut totuși atîția ani de la vacanțele noastre. În ultima din ele, Taisa era pe punctul de a se mărita cu un student de la medicină (visul ei), dar aștepta să încheie bacalaureatul, și, probabil, să se înscrie ea însăși la facultate, să nu aibă o situație inferioară, nu era dintre femeile care acceptă ocrotirea și o caută, ci mai degrabă avea tentația să protejeze ea pe alții sau (pentru a fi totul echitabil) să împărtășească o egalitate de tratament, o camaraderie afectuoasă, cu rîsul ei înțelegător, complice, cu dinții sclipind și frumusețea aceea bizară, izbitoare, imposibil de explicat. Matei bău încet, răbdător, singur în salonul de primire, cu gîndurile la Taisa. Sosirea trenului de seară, pentru el, se amînase. Întîlnim oamenii tinereții noastre, își zise, în locuri imprevizibile și întîlnirile acestea ne aruncă, brusc, înapoi, total nepregătiți. Pentru că ei nu ne cer doar o rememorare, ci vor să trăim cu ei în timpul dispărut și ar da totul să nu se mai despartă, să imprime alt curs vieții lor irosite. Taisa revenise în prag, se întorsese și poate îl examina de multă vreme, cu o mustrare blîndă, ca și cum Matei ar fi purtat o vină capitală, aceea de a se fi despărțit de ea, și ea