îl iertase, îi aducea iertarea, pentru a‑i descărca viața de o povară. Totdeauna cînd întîlnim vechi cunoscuți, senzația primă (excepțiile sînt extrem de rare) este aceea că duc cu ei o nefericire. Nici unul n‑a izbutit să ajungă acolo unde sperase. Femeile, pentru a‑și masca nefericirea, au o blîndețe senină, par să fi atins toate deziluziile, să fi devenit imune. Matei sărise într‑o zi din autobuz, pe o stradă centrală, dar aproape pustie la acea oră. La cîțiva pași, o femeie tînără, brunetă, poate puțin prea împlinită, elegantă, de o senzualitate ce‑și arăta oboseala, se oprise în loc pentru a lăsa să se apropie doi bărbați de vîrsta ei (din felul cum aștepta, puțin stingherită, uimită, neștiind ce ar putea să facă în cele cîteva clipe, surîzînd, dar un surîs străin de starea ei de atunci, se deducea limpede că nu se văzuseră de mulți ani și că nu era o întîlnire convenită, ci una întîmplătoare, din acelea care derutează și schimbă înfățișarea unei zile). Doi bărbați de aceeași condiție cu ea, în mod cert doi foști colegi de facultate, cu același aer de împlinire a vieții lor, mulțumiți probabil de ce agonisiseră, de munca lor, de neveste, și întîlnirea se produse chiar sub ochii lui Matei, bărbații își complimentară colega, cu o anume deferență studiată în cuvinte, femeia le răspunse, cu pauze căutate și un efort vizibil de a se bucura, de a reînvia anii de nepăsare cînd cei din generația lor nu se fixează, dar între ei năvălise timpul care îi despărțise, și nefericirea femeii, difuză, fără a‑și trăda natura, i se transmisese lui Matei, care o receptase dureros, continuîndu‑și drumul. Totul durase extrem de puțin, aproape că nu auzise ce‑și spuseseră cei trei. Zile în șir îl urmărise chipul femeii, expresia ei jenată că nu va putea spune nimic concludent despre modul cum își trăise viața, că era incapabilă să se destăinuiască, fie și la limita joasă a unor simple informații referitoare la slujbă, soț, gospodărie, nici vorbă să amintească de prietenii, de nebuniile unei excursii sau ale concediului petrecut la mare, cu nopți de muzică și dans, cu îmbătătoarea priveliște a lunii pline și tot paradisul nimicit în două săptămîni. Colegii o ajutaseră, Matei nu se îndoia, să‑și recapete o bună dispoziție provizorie, era datoria lor de bărbați s‑o scutească de a se referi la ceva anume, putînd să apeleze la banalitățile curente, să sporovăiască puțin și apoi să se despartă, promițîndu‑și că se vor revedea foarte curînd (este absolut nevoie să se revadă, ce naiba), altfel nu se poate. Dar nimic nu l‑ar fi convins pe Matei că tristețea femeii (există, la urma urmei, și o tristețe a anilor care au trecut, mai ales pentru o femeie, dar nu era numai asta, o, nu era numai asta) s‑a lăsat alungată sau măcar acoperită. Și nici n‑ar fi dorit să fie așa. Nefericirea avea sinceritate și, desigur, în orele bune, de liniște (bărbații aceia prea se iviseră din senin, prea o atacaseră pe nepregătite), îi conferea femeii o melancolie dulce, care o înfrumuseța și, într‑un fel, o împăca (da, fără discuție) cu sine, pentru că nu ne putem trăi viața decît așa cum ne este dată, cînd nu facem parte dintre muritorii cu totul nefericiți care au puterea să și‑o schimbe. Nu de altă viață avem nevoie, își spusese adesea Matei, ci de știința de a o trăi pe aceasta, pentru că în fond ea ne exprimă, și nici nu știm cine am fi (și deci nu ne putem judeca), dacă am trăi altă viață. Taisa părăsise cadrul ușii și, se apropiase mult de Matei, preocupată intens de ceva, care o împiedica să ia act că el mai este acolo, între ei doi, între ea și Matei, au existat momente de intimitate, cînd au stat alături, ținîndu‑se de mîini, sau mai mult decît atît, trântiți în iarbă, ca doi iubiți scăpați de sub priviri nedorite. Taisa se apropiase la o jumătate de pas, încît Matei, fără voia lui, se uită în spate, să vadă dacă are loc de retragere. O scosese într‑un rînd din mijlocul unui bal (se organizau obositor de multe baluri în vacanțe, existau adevărați specialiști în materie și ritualuri care se cereau urmate), unul dintre acele baluri de țară, într‑o sală prea strîmtă, de obicei într‑o clasă a școlii din sat sau în două clase alăturate, mai mult prilej de întîlniri decît de dans, înghesuind pe un spațiu restrîns, în zăpușeala insuportabilă, fețe transpirate, roșii, chinuindu‑se să fie cît mai destinse, absorbite de petrecere, de multiplele aranjamente prealabile, o scosese cu un semn mic, o înclinare a capului, o chemare abia perceptibilă, dar ea sesizase și îl urmase, ca și cum ar fi fost înțeleși și nu aștepta decît semnul acela, care întîrzia, pentru că toate se împotriviseră pînă atunci și abia acum se ivise ocazia. Rîsese, cu rîsul ei în cascade, înviorător, mai mult tăcut, ca un șir de exclamații vesele („Mă sufoc, zisese, ce bine că ți‑a venit ideea“), și îl zorise ea să se îndepărteze de sală, să nu mai poată fi găsiți, dacă i‑ar fi trecut cuiva prin cap să‑i caute. La bal o invitase chiar el, Matei, nu o invitase propriu‑zis (amîndoi disprețuiau asemenea petreceri), ci conveniseră, ca o glumă, să se găsească amîndoi la aceeași oră acolo, oarecum intrigați, sau mai degrabă amuzați, ce va ieși pînă la urmă din asta. După ce se depărtaseră de sală și nu mai aveau cum fi urmăriți, Matei o condusese pe o cărare și se pierdură prin livezi. Ea se oprise și Matei aproape se ciocnise de ea. Rămăseseră mult alături, ea rezemîndu‑se de Matei, incapabili să‑și vorbească, uniți de tăcerea grea, materială, apoi el o îndepărtase puțin și o așezase în iarbă, și atunci se treziseră amîndoi, rîsul ei renăscuse, se rostogoliseră prin iarbă într‑o joacă ce nu le dădea răgaz, nepotolită, pînă ce ea zisese, cu un glas sfîrșit: „Du‑mă acum acasă, de