bal nu mai sînt bună.“ În salonul de primire se instalase aceeași liniște grea ca atunci și pe  Matei îl cuprinsese frica: ce‑i va spune femeii, de ce venise atît de aproape de el? Altceva ar fi fost dacă ar fi păstrat o anume distanță, dar așa, cu sensurile oricărei intimități pierdute (nu, n‑avea cum face apel la sentimentele acelei vacanțe, la nerăbdarea zilelor de vară, cînd orice gest, chiar nechibzuit, își găsea pînă la urmă locul, pentru că totul era acceptat, subînțeles, dorit, n‑avea cum face apel, ei doi, cei din ultima vacanță, nu existau, muriseră), readucerea bruscă a vechii realități nu‑i oferea nici o posibilitate de a spune ceva credibil. O singură dată trăise un lucru asemănător, ba poate mai încărcat de panică. Într‑o zi banală, despre care nu poți preciza cînd a început și cum a decurs, se dusese la bancă, pentru o chestiune oarecare, să ia o aprobare pentru instituția lui și intrase în anticamera directorului (un prieten), iar aici se adresase unei funcționare, o femeie blondă, cu frumusețea standard a funcționarelor moderne din instituțiile publice, se adresase cu tonul neutru, sălciu al solicitanților politicoși, femeia îl ascultase și ridicase capul într‑un mod neobișnuit, cu o semeție ce ascundea admonestarea că nu o recunoscuse, că o jignise vorbindu‑i ca unei străine. Strangulat de panică, spusese: „A, ce faci, Lora, lucrezi aici?“ Femeia, țeapănă, refuzase să‑l audă și îl sfida în continuare. „Vă rog, scuzați‑mă, se bîlbîise Matei, am făcut o confuzie, semănați foarte bine cu o veche prietenă. Dar femeia își scosese masca și era exact Lora, placidă, primitoare, fosta lui iubită timp de cîteva săptămîni, fără proteste, dăruindu‑se cuminte, incapabilă să aibă cele mai mici pretenții. „Nu te‑ai schimbat deloc, zisese Matei, într‑o derută totală, în timp ce femeia nu părea să fi remarcat că s‑a petrecut ceva care nu era tocmai în regulă. Nu știu ce‑a fost cu mine, nu mi‑am dat seama,  continuase Matei, fără a mai avea puterea unei explicații. Femeia nu‑l ajutase, nu rostise nici un cuvînt și, ajuns în stradă, Matei se gîndise stupefiat la indiferența ei, la zîmbetul glacial, fără adresă, cum îl cunoscuse cu ani în urmă. Da, o singură dată trăise ceva asemănător, izbucnirea unei apropieri, cînd nimic nu o anunță și nu o pregătește, cumplita situație cînd nu te poți folosi de cuvinte, într‑atît de penibil devine totul. Dar Taisa parcă meditase, reculegîndu‑se, la jumătate de pas de el, oarbă, ca, după un timp, să întindă mîna și să ia paharul din fața lui Matei, să‑l mute puțin mai în stînga, să pună în ordine și alte nimicuri din bar, apoi, cu nepăsarea celui care n‑a avut ceva anume de făcut (ci s‑a aflat numai în treabă, să umple un gol), să‑și caute un loc și să se așeze, la extremitatea cealaltă a barului, în așa fel ca să poată privi spre ușă. Matei o vedea acum din profil (nu ținea seama, era absolut cert, că și el se afla acolo) și îl surprinse desenul fin, abia trasat, nu‑l cunoscuse astfel niciodată, al chipului rusoaicei, și toată nostalgia acelor linii dezvăluia o altă rasă, maturitatea o favoriza enorm, femeia învățase să tacă și să fie absentă, de aici, probabil, expresia „dusă de pe lume“, încît bărbatul rătăcit în bar uită subit că doar cu cîteva clipe înainte îl desfigurase o jenă teribilă, se simțea iar liber în mișcări, își trase la loc paharul de unde îl pusese Taisa, bău o înghițitură mică, savurînd‑o, și mînat de duioșia din sufletul său (ce bine că își revenise, că era în stare să‑i spună bună ziua), cu un aer degajat, de ins care abia atunci observă prezența cuiva, făcu încet, fără nici o grabă, ca și cum ar fi vrut să‑și sporească buna dispoziție, cîțiva pași spre cealaltă extremitate a barului. Taisa, de astă dată, auzi pașii și ridică ușor capul, întorcîndu‑l spre Matei. Fără a‑și anula cu totul absența, chipul i se luminase de o bunătate nesfîrșită și Matei pricepu că Taisa pregătea o lungă mărturisire, mărturisirea pe care i‑o datora, după atîția ani de despărțire, și că o va rosti în minutele următoare, de aceea și intrase în bar a doua oară, poate pentru această mărturisire se și îmbrăcase atît de îngrijit, iar după mărturisirea femeii, spusă tărăgănat, cu pauze mari, încărcate de cele mai diverse semnificații, îi va reveni lui îndatorirea să povestească, mult, nemăsurat de mult, răsplătind în acest fel bunătatea ce‑l întîmpina. Matei nu străbătu drumul pînă la capăt, pentru că lucrul cel mai important era să asculte cu evlavie mărturisirea pe care va rosti‑o ea. Taisa încă nu începuse să vorbească și Matei auzea, de undeva glasul ei pornise, domol, conținînd o imputare obligatorie că o părăsise, dar după aceea urmă povestirea propriu‑zisă și el se străduia să nu piardă nimic din ea, s‑o descifreze cu exactitate, pentru că tot ce povestea îl privea și pe el, explica multe din propria sa viață. Matei observă cu o anumită întîrziere că, de fapt, povestirea și‑o spunea chiar el, că o voce interioară se desfășura calmă, în timp ce surîsul Taisei, cu bunătatea lui nesfîrșită îl predispunea să asculte modulațiile puțin triste ale acelei voci. „Matei, uite că ne regăsim. Și încă într‑un loc unde n‑ai fi vrut niciodată să mă aflu. Mai ales că nici nu sînt singură, ci cu el. Dar viața capătă întotdeauna, absolut întotdeauna, o întorsătură ciudată, imprevizibilă, chiar și în cazul acelora care afirmă că ei n‑au avut surprize, că s‑au realizat exact cum își propuseseră. Nu este decît superficialitatea aici, orbirea, forțe ascunse au acționat fără știrea lor și i‑au scos, din întîmplare, chiar în locul unde ar fi dorit să se găsească. Nu știu dacă trebuie să spun că îmi pare bine că te văd. Eu văd atît de puțini oameni, încît întîlnirea cu un vechi prieten este, într‑un fel, o sărbătoare. M‑am îmbrăcat așa pentru tine. Diseară vei