vedea numele meu scris cu flori, dar singurătatea aici este pustiitoare. Veșnic trebuie să alegi o altă poveste pe care s‑o trăiești, să te arunci în vîrtejul ei și s‑o faci să ți se potrivească, altfel nu ai cum supraviețui. Eu nu știu cum ești tu acum, însă cînd veneai să mă scoți la plimbare (îți mai aduci aminte serile noastre?), citeam pe fața ta neîncrederea, ceea ce pentru toți era adevărat, pentru tine era fals. Mă spionai să vezi cum sînt și auzeam gîndurile tale: nu se bucură chiar atît cît vrea să pară, îți ziceai, este prezentă doar pe jumătate sau poate și mai puțin. Te chinuia să știi ce se întîmplă în partea cealaltă și ai fi preferat să te muți și tu cu partea ce absenta, pentru că nicicînd nu te‑a mulțumit evidența și ai considerat‑o înșelătoare. Cît timp a durat cunoștința noastră, mi‑ai satisfăcut o curiozitate pe care nu mi‑o puteam înfrîna. Te studiam. Nu mă spionai numai tu. Deliciul de a cunoaște oamenii și a te bucura numai de ceea ce afli. Purtai cu tine o suferință veche, ascunsă, despre care nu‑ți plăcea să vorbești. Toți vedeau la tine numai nemulțumirile mărunte, fiindcă veșnic erai nemulțumit de ceva, dar suferința trecea neobservată, poate numai eu o vedeam cum sapă în adînc și chipul tău ia, pentru totdeauna, înfățișarea acelei suferinți. Se spune că suferința oamenilor nu se naște singură, au grijă de ea semenii lor. Poate este aici mult adevăr, dar nici pe departe întregul adevăr. Refuz să admit că depindem pînă într‑atît de ceilalți, încît nimic nu ne aparține și sîntem condiționați de faptul că trăim împreună cu ei, că ne împrumută gîndurile lor, că rezultăm din ce au ei din abundență. Tu sufereai privind o floare sau privindu‑mă pe mine. Te durea că mă îndrept spre necunoscut și nu‑mi poți opune nimic, în afară de ce îmi ofeream eu singură, înainte de toate erai sărac, foarte sărac și umilința sărăciei te împovăra nemăsurat. Tu erai dintre săracii care niciodată nu pot să aibă ceva, pentru că erai cuprins și fascinat de sărăcie, care operase asupra ta fără milă, făcînd ca toate lucrurile (și lumea însăși) să nu mai aibă nici un preț și să nu ți le dorești, ba să statornicești lipsa lor ca o condiție a libertății tale. Prevăd că nici azi nu te‑ai schimbat, că în casa ta nimic nu are atîta valoare ca să reclame întoarcerea și că oricînd poți s‑o părăsești cu inima deschisă. Însă n‑ai venit să mă auzi vorbindu‑ți despre tine, mai ales că ai admis totdeauna greu că ceilalți te cunosc. Iluzia asta că ne cunoaștem unii pe alții ar trebui înlăturată definitiv. Prin ce să ne cunoaștem și cum? Și îndeosebi prin ce să comunicăm? Prin ce ascundem unii de alții? Te‑ar interesa să știi ce‑a fost cu mine, dar nici asta nu‑ți mărturisești pînă la capăt, ți‑e frică să nu citesc gîndurile tale. În clipa cînd cineva te descoperă, am învățat asta atît de bine, totul în ființa ta se crispează și se anulează, începe o retragere grăbită, încît foarte curînd ajungi de nerecunoscut. Voi îmi spuneați rusoaica, alimentați de literatură, și oboseați să distingeți la mine ceea ce ar merita acest nume. Vă înveseleau și vă speriau ciudățeniile mele și nu‑mi prevedeați o soartă prea bună, pînă ați auzit că medicinistul este pe punctul de a se însura cu mine. Cînd sîntem pe cale să pierdem ceva, imediat reevaluăm cu ce vom fi păgubiți și sufletul ni se revoltă de nedreptatea ce este gata să ne cuprindă. Medicinistul a descoperit în tatăl meu, bătrînul lunatic, un pacient ideal, eu nu l‑am interesat decît într‑o măsură mult mai mică. N‑ai observat că femeile ocupă primul plan numai cînd disperarea bărbaților nu întîlnește altceva mai vrednic de luat în seamă? A descoperit un pacient cu care s‑a identificat pînă într‑atît că a devenit unicul său pacient. Îi consacră douăsprezece ore din zi și îmi spunea, beat de descoperirile sale: a vindeca un singur om este suficient pentru a avea în mîinile tale secretul vindecării tuturor celorlalți. Numai că, după ce l‑a vindecat pe tatăl meu (fiindcă l‑a vindecat), i‑a părut imens de rău de tot ce făcuse: i‑am furat o lume, îmi spunea, cum să i‑o mai dau înapoi? îl vedea pe bătrîn singur și trist și presupunea că tocmai acea lume îi lipsea. Am mari remușcări, mi‑a spus într‑o zi, de ce ne imaginăm că numai ceea ce le dăm noi oamenilor este bun și nu ceea ce au ei? Am regretat, Matei, că nu l‑ai cunoscut atunci pe medicinist. Voi doi aveați multe în comun și v‑ați fi înțeles. Ocupîndu‑se de tatăl meu, am impresia (nu‑mi amintesc prea bine) că s‑a mutat cu totul la mine, altfel nu‑mi explic cum de îl găseam atît de des dimineața, la o oră la care nu și‑ar fi permis să intre într‑o casă străină. Nu‑i însă un amănunt de prea mare importanță. În anul următor venirii lui am devenit eu însămi medicinistă, dar n‑am fost cucerită pînă într‑atît de lumea în care mă trezisem, ca să consider că o fericire a coborît peste mine. Și eu, ca și tine, am absolutizat și idealizat profesiile, nu mi‑am imaginat că un om optează pentru medicină numai pentru că și‑a făcut niște calcule și, așa cum le‑a aranjat, ele arată avantajos. A intra într‑o profesie presupune a dărîma toate zidurile și a cuceri o comuniune cu tainele acelei îndeletniciri. Un om învață pentru a se descoperi puțin pe sine și pe semenii săi, pentru a obține o inițiere nesperată, altfel ce l‑ar ispiti să‑și iasă din deprinderi și să‑și schimbe cu atîta ușurință vechiul său suflet pe unul încă necunoscut? Medicinistul deținea în rîndul colegilor săi un rang, aveam să constat asta imediat ce s‑a aflat că sînt prietena lui. (Poate se spunea mai mult decît prietena lui, nu‑mi dau seama, oamenii simt