o nevoie aproape indecentă să ne situeze în raporturile cu ceilalți cît mai precis, cînd noi înșine n‑avem habar în ce relații ne găsim, ce reprezintă pentru noi, și încotro pot să ne ducă). Rangul și‑l cucerise prin credința lui că sufletele oamenilor îndură suferința cea mai întunecată și că restul și‑a găsit și își mai găsește soluții, dar sufletul oamenilor este din ce în ce mai bolnav și mai fără leac. El însuși, în ochii colegilor săi, își încărcase sufletul cu ravagiile unei boli necunoscute, pe care și‑o înfrumuseța, descriind‑o, aplicîndu‑i rigorile definițiilor clinice, cînd n‑o situa în zone metafizice inaccesibile, conferindu‑i valoarea unui destin. Le spunea lucruri pentru ei cu totul ireale. Le‑a explicat cum l‑a vindecat pe tatăl meu. M‑am identificat cu boala lui, le‑a zis. Într‑adevăr, în nopțile cînd bătrînul părăsea casa, pleca și el, plin de freamăt. Bătrînul ieșea pe ușă înciudat, mereu se lupta cu cineva, iar pe drum mergea bolborosind, în dialog permanent cu cei pe care nu mai reușea să‑i înfrîngă. Cu timpul, ieșea și el din casă la fel, inutil strigam să ia ceva de îmbrăcat pentru bătrîn, nu mă auzea. Bătrînul își pierduse vechiul obicei de a se îmbrăca pentru drum lung. La început reveneau destul de repede amîndoi, apoi întîrziau tot mai mult și, îngrijorată, mă duceam să‑i caut. Cînd bătrînul se vindecase aproape cu totul, binefăcătorul său adeseori refuza să se întoarcă acasă. Intra palid, tăcut, nu mă întreba nimic și ore în șir căuta cu ochii ceva, să pătrundă într‑un loc unde eu nu aveam acces. În primii ani de facultate i se prezisese o carieră strălucită de medic, dar spre sfîrșit a renunțat să‑și încheie studiile și nimeni nu l‑a convins că ar comite o eroare. N‑am renunțat la învățătură, m‑a asigurat, ci am apucat o altă cale. Nu se învață numai din cărți. Aș zice că lucrul cel mai rău este cînd se învață din cărți. Rămîne totdeauna ceva dintr‑o învățătură care nu se poate transpune în cărți. Cei vechi, învățații, își purtau ucenicii în lungi plimbări și nu scriau pentru ei nici o învățătură. Ce știu mai temeinic n‑are nici o legătură cu cărțile, a izvorît din sufletul meu. Deci important este să fac în așa fel ca sufletul să‑și deschidă izvoarele. Oamenii își reprimă mereu imaginația, de cîte ori nu auzi că se spune: «Ai o imaginație prea bogată». Ruperea de o anumită realitate cu ajutorul imaginației este o operă grea și pentru a fi dusă pînă la capăt, pînă la mutarea definitivă din acea realitate, se cere nu numai perseverență, ci și vocație, o pasiune nemăsurată de cuceritor, un elan care să propulseze trecerea dintr‑o lume într‑alta. Apoi, instalat în lumea cucerită, încă nemobilată, goală, începe creația, adevărata creație. Măsura omului abia acum se arată. “

Băutura lui Luca se sfîrșise. Matei ascultase atent, nu îndrăznise să întrerupă mărturisirea, de teamă că nu va mai fi reluată. Dar povestirea se curmă brusc, cînd nu se spusese poate nimic din ce era esențial. Vocea încetase. Matei vru să știe direct de la Taisa ce se petrecuse și, cu întrebarea gata formulată, ridică ochii spre ea. Taisa dispăruse. Asta îi întări lui Matei convingerea că ea era cea care povestea. Plecă s‑o caute. După‑amiaza strălucitoare îi primi în liniștea ei și Matei aproape că uită ce dorea. Luca apăru și‑i făcu semn să‑l urmeze. Taisa îi aștepta, așezată cuminte în iarbă, în vecinătatea Cimitirului de regi. „În cinstea trenului care va sosi diseară, spuse Luca, te invit să urmărești un spectacol unic în lume, care nu poate fi văzut decît aici, în vechea gară de la răscruce, și numai cînd vreau eu. Niciodată nu explic motivele pentru care spectacolul are loc într‑o zi și nu în alta. Acum am făcut o excepție. “ Din cerul înalt coborî un murmur, apoi se auziră bătăi de aripi, iar în următoarele secunde orizontul se întunecă: mii de păsări alunecau în zborul lor spre gară. Luca ridică brațul stîng și păsările urcară vertiginos, în stoluri compacte, pînă nu mai putură fi urmărite, probabil trecuseră mult dincolo de gară. „Le‑am lăsat să plece, zise Luca, nu sînt cele care îmi trebuie azi.“ Se bucura evident că obținuse atît de ușor plecarea păsărilor. „Este nevoie de un mic răgaz, preciză, ca să dispară cu totul urmele lor.“ Taisa știa, de bună seamă, ce va urma, pentru că nu se trăda prin nimic că ar vrea să fie pusă la curent cu planurile lui Luca. Murmurul și bătăile din aripi se auziră din nou, dar de astă dată mult mai aproape și cu o sonoritate muzicală. Două șiruri de păsări suple, într‑o aliniere perfectă, veneau spre Matei și iarăși Luca ridică brațul stîng, dar nu indică numai înălțimea, ci și o rotire, care se petrecu aievea: păsările se înălțară și ocoliră gara, revenind din direcție contrară. Deasupra Cimitirului de regi, șirurile încremeniră, se fixară pe cer, fără nici o mișcare. Păreau bătute în cuie, cu un rost ornamental, și Matei gustă din plin plăcerea nemișcării lor. „Ele continuă să zboare, zise Luca, dar nu fac decît să urce cîțiva metri și să coboare, pentru noi rămînînd în același punct.“ Luca șopti un nume și Matei, deși îl auzise, nu era cu totul sigur că nu se înșală. Șirurile de păsări se desfăcură și într‑o caligrafie subțire însemnară chiar numele șoptit de Luca. Era același pe care îl șoptise și Matei de atîtea ori, după sfîrșitul de vacanță, cînd fiica magistratului, chiar în această gară, îl chemase și el nu se urcase în trenul ei, ci se încurcase printre liniile de cale ferată, mort de teama că nu va ajunge la timp. Matei ridică el însuși brațul, cum făcuse Luca, și păsările coborînd în picaj, desfăcîndu‑se din numele pe care îl scriseseră, apărură lîngă ei, în iarba deasă, stranii pe picioarele lor subțiri, pe care le mișcau puțin dezarticulat, dar nu fără eleganță,