de parcă ar fi fost absorbite de mersul lor prin iarbă, după ce izbutiseră performanța cerută de Luca și nu exista nici o îndoială că sînt capabile să execute orice. Matei vru să prindă una din ele și întinse mîna. Descoperi însă, foarte nedumerit, că nici o pasăre nu era în iarbă. Luca îl bătu pe umăr, încurajator, ca și cum l‑ar fi pregătit pentru un drum lung. „Trenul de seară, îi zise, va sosi fără nici o întîrziere. Eu știu să‑mi fac datoria“.

La barul din salon, Matei ocupă locul dinainte, iar Taisa, în extremitatea cealaltă, își cuprinse genunchii, oftînd ușor. Povestirea reîncepu. Matei, incapabil să distingă dacă vorbea aceeași voce, în interiorul său, în timp ce Taisa veghea, sau dacă ea însăși, rusoaica, povestea, preferă să asculte, la fel de supus, rămînînd să dezlege mai tîrziu taina măruntă a celui care rostea cuvintele. „Ți‑am spus că alesese propria lui învățătură și că m‑a luat și pe mine cu el. Da, m‑a luat și pe mine. L‑am urmat, fără să mă întreb dacă este bine sau rău. Bătrînul lunatic a venit și el cu noi. Ne‑am stabilit în această gară, pentru că nu trebuie să‑ți spun că Luca este medicinistul, ai priceput asta de la început, sau cel puțin așa ar fi trebuit. El s‑a născut și a copilărit în această gară, tatăl său a fost șeful gării, iar bunicul a întemeiat‑o, ei sînt cei doi înmormîntați în Cimitirul de regi, unde Luca și‑a pregătit și lui un loc. Femeile, în familie, s‑au spulberat, nu au morminte. Au fost ținute în mare cinste, toată viața, însă au fost uitate complet după moarte. Eu voi împărtăși aceeași soartă, de aceea mi‑a fost scris numele cu flori. A cumpărat gara și acum este proprietatea lui, ca și pămîntul din jur. Cultivăm cartofi, porumb, fructe, dar Luca are metodele lui, nu‑i place să le vadă prea mult în fața sa și uneori samănă și recoltează în aceeași noapte. Timpul este o chestiune cu care nu mai are probleme, mi‑a explicat de multe ori. Sînt îngrijorată numai de disparițiile lui. Alege un tren și pleacă cu el prin țară. Se întoarce după luni de zile. Îl trimit pe bătrîn — bătrînul trăiește, a albit complet și a amuțit, mi‑a declarat că este inutil să vorbească, nu i‑a folosit la nimic o viață întreagă —, îl trimit după Luca, cum făceam altădată cînd dispărea el, bătrînul, dar foarte rar se întorc împreună. Chiar dacă se întîlnesc, nu‑și vorbesc și fiecare continuă să se ocupe de ale sale.“ Matei curmă povestirea. O considera falsă în întregime, un efect al băuturii lui Luca. O femeie ca rusoaica nu se poate împăca, în nici un caz, cu un asemenea destin. Luca și‑a cumpărat gara, dar ea? Luca și‑a pregătit Cimitirul de regi, dar ea? Să sosească trenul pentru care venise, atît dorea Matei, și apoi va avea destul timp să se ocupe de afacerea sechestrării rusoaicei în gara pustie. Matei simți intens lipsa Marthei, cu care se putea discuta atît de bine orice. Dacă Martha ar fi fost aici, cu el, ar fi rugat‑o pe ea să asculte mărturisirea Taisei, o femeie are alt mod de a urma drumurile altei femei și de a separa ceea ce era firesc să se întîmple de rătăcirea intervenită. Și Luca, alături de Martha, o, da, în mod absolut sigur, și‑ar reaminti că l‑au preocupat suferințele omenești și că este timpul să mai restrîngă libertățile sale, prea s‑a desprins din toate chingile, prea a aprofundat învățătura lui, în dauna vechilor sale idealuri. „Suferința, spuse Luca autoritar, instalîndu‑se chiar în acel moment lîngă Matei, este pentru mine și azi preocuparea capitală. Dar ca să înțelegi suferința altuia trebuie să fii capabil de seninătate absolută, altfel vei amesteca veșnic propria ta suferință cu a lui. Să suferi și tu de suferința celuilalt este doar prima treaptă, rudimentară. Eu am făcut așa și am greșit. Ce putere mai deții dacă suferi ca și cel pe care vrei să‑l vindeci? Vei fi tot atît de incapabil să te smulgi suferinței, ca și el. Un medic bolnav nu este un medic. Calea învățăturii mele duce în alt loc. Încă nu știu dacă suferința trebuie să dispară. Cea mai rea dintre lumile posibile este aceea în care totul ne este dat.“ Taisa, ca și cum bănuia că va veni vorba despre ea, părăsi pentru a treia oară salonul de primire. „Ea, spuse imediat Luca, nu mai cunoaște suferința și la ce‑i folosește? S‑a dezvățat, ca și tatăl ei, să vorbească. Rîsul ei s‑a pierdut de mult. I‑a rămas o bunătate pe care nici nu știe în ce mod s‑o întrebuințeze. Eu nu am nevoie de ea, nu pot fi obiectul acestei porniri spre bunătate în fiece clipă.“ Făcu o pauză și apoi schimbă subiectul. „Matei, peste puțină vreme va trebui să te consacri așteptării trenului. Băutura încă nu și‑a făcut efectul, însă menirea ei nu s‑a pierdut. Acum să‑ți spun ceea ce unul din regi a luat în mormînt cu el. Primul dintre ei. Fiica magistratului, în toate călătoriile ei, a trecut prin această gară, ca pe sub un arc de triumf. Dar a fost altcineva în familie care a coborît și a petrecut aici trei zile și eu presupun că destinul adevărat al gării s‑a născut atunci, din iubirea și nopțile ce i‑au fost dăruite. Femeia aceea a fost Cîntăreața, străbunica, steaua strălucitoare din îndepărtatele străinătăți.

Era o femeie mică, negricioasă, cu talia subțire, foarte capricioasă, cînd nu‑i plăcea un lucru, cît de neînsemnat, bătea din picior, nervoasă, și trebuia să i se facă pe plac. Bărbații, în fața ei, își pierdeau capul. Nici unul nu se dovedea capabil s‑o urmeze. Călătorea cu o suită împărătească, dar compusă numai din femei. Bagajele ei ocupau o jumătate de vagon. Își purta cu ea toaletele, suvenirurile și, mai ales, darurile: generozitatea ei proverbială ar fi ruinat‑o, dacă nu s‑ar fi trezit la timp. Îi