plăcea să dăruiască, cum altora le place să achiziționeze tot ce le stă în cale, și în orice mod. Slăbiciunea ei consta în a aduce stofe scumpe, rarități, mătăsuri din cea mai aleasă sursă și a le împărți cu ochii închiși. Arunca pur și simplu cu ele, de parcă ar fi fost niște lucruri netrebuincioase, de care nu știa cum să se descotorosească. Primul dintre regi, bunicul meu, la una din trecerile Cîntăreței — se întorcea acasă după un an și jumătate de absență — a transformat gara într‑o feerie. Abia mai rămăseseră descoperite liniile pe care să pășească trenul, de atîtea flori, împletite în cununi sau depuse în mari vase pretutindeni. O mulțime fără capăt se adunase să aclame, fremătînd de neastîmpăr. Sosiseră marile coruri ale ținutului, cu doamne în rochii de gală și bărbați chipeși, gata să omagieze pe femeia glorioasă. Se repetase primirea, ca la festivitățile imperiale, pentru a încăpea în timpul scurt al staționării trenului. Singurul care continua să fie calm, imperturbabil, ca un adevărat rege, era cel care pregătise din umbră, cu spiritul său diabolic, uriașa înscenare. Doar el știa că altceva, cu mult mai neînsemnat în aparență, va avea preț și că marea cîntăreață va coborî și va petrece aici trei zile. Salonul de primire a fost inaugurat atunci, eu numai l‑am modernizat. Primul dintre regi nu avea pereche. Frumusețea lui te cutremura. Umbla tăcut, înalt, cu o privire severă, nu vedea pe nimeni, abia înclina puțin capul cînd era salutat. Ieșea în fața gării pentru a‑și primi trenurile. Nu avea curiozitate aproape pentru nimic. Femeile, în ferestrele trenurilor, uimite, priveau statura lui dreaptă, neclintită, totdeauna în jurul lui era un spațiu gol, și plecau cu tristețea de a nu fi înțeles rostul acelui bărbat acolo, pînă departe capetele lor se mai zăreau încă în ferestre, neîncrezătoare că totul a durat doar cîteva minute. Cîntăreața însăși a povestit (i‑a spus chiar lui, primului rege) că în trecerile ei căuta să se convingă, pentru a călători în liniște, că bărbatul sumbru, împovărat de o așteptare grea, se afla în locul său. Primirea micii regine a decurs fastuos. Nici un tren n‑a ajuns la destinație în acea zi. Cînd s‑a găsit față în față cu bărbatul dominator, femeia i‑a spus în șoaptă, cu felul ei șuierat de a vorbi, orgolios și neîmpăcat: „Mă întorc.” Arăta prinsă într‑o datorie a ei, pe care anunța că va îndeplini‑o cu sfințenie. Spre seară, după ce mulțimea se împrăștiase, pe covorul de flori a pășit mica regină, cu o pelerină ușoară pe umeri, îngîndurată, călcînd repede, grăbită, iar bărbatul a primit‑o chiar în locul unde se obișnuiseră femeile să‑l știe. „Ești un rege, i‑a zis. Numai un rege poate fi atît de mărinimos. Du‑mă cu tine.” Bărbatul prevăzuse întîmplările pînă în amănunt. Au stat un timp, ei doi, singuri, în salonul de primire. Apoi au urcat la etaj, în camera regală. Peste trei zile, înfășurată în mica ei pelerină, regina, la fel de îngîndurată, cu pasul ei repede, mărunt, și‑a desprins umbra, părăsind locurile. Două mari paturi imperiale, din lemn sculptat, pregătite de primul dintre regi, au rămas în urmă, ca o mărturie a timpurilor apuse. Verișoara mea Eugenia (nimeni nu ți‑a spus pînă astăzi că este verișoara mea) le‑a primit în dar. Ai dormit într‑unui din ele, încît n‑am ce să adaug. Eugenia a ascultat de la bătrînul rege minunata poveste, dar i s‑a interzis s‑o repete cuiva. Bătrînul, înainte de a‑și scoate coroana și a o transmite, mi‑a încredințat doar ceea ce ai auzit, cronica succintă a descinderii reginei. Pe cînd Eugenia deține chiar povestea celor trei zile, cu risipa de aur din amintirile regești.” Luca, împotriva obiceiurilor sale, după ce a tăcut brusc, s‑a lăsat stăpînit de o nerăbdare în continuă creștere. „Ți‑a mai rămas timp puțin, îi spuse lui Matei. Am vrut să cunoști povestea primului dintre regi, pentru că diseară va sosi, în trenul ei, moștenitoarea reginei, întîia femeie din neamul Cîntăreței care îi seamănă întru totul. După cele trei zile și trei nopți, primul dintre regi nu mai era apăsat de nici o așteptare, devenise un om vesel, plăcut, atrăgător, simplu în purtări și iubit. Cîntăreața, în călătoriile sale, a mai trecut de multe ori prin gară, dar el nu i‑a amintit prin nimic că ar cunoaște‑o. Din locurile unde călătorea, mica femeie îi trimitea un semn și asta a urmat ani de zile. Bărbatul le punea unul lîngă altul și nu permitea nimănui să se atingă de ele. A cerut să fie depuse în cripta regală și rugămintea i s‑a îndeplinit, chiar de către soția lui, pe care o descoperise după un an de la furtunoasa trecere a Cîntăreței.“ Luca tăcu iar. „Matei, cînd vei pleca, să nu uiți că ești dator să te înclini în fața mormîntului primului dintre regi. Aici trăim toți sub semnul lui. Și tu. Moștenitoarea reginei, care va sosi diseară, se oprește la mari intervale de timp, aici în gară, pentru a cinsti memoria primului dintre regi. Dacă va dori să facă acest lucru și acum, te previn că datoria îi cere să fie singură, absolut singură. Străbuna i‑a împărtășit, printr‑o scrisoare ce n‑a putut fi deschisă decît la majoratul descendentei (scrisoarea era însoțită de precizarea cui îi este destinată și anume primei fete din neamul ei care va revendica asemănarea cu ea, neîmpăcata Cîntăreață), că se află un loc ce trebuie cinstit cum se cuvine. Regina a colindat prin lume nouăzeci și cinci de ani, între timp primul dintre regi se retrăsese în cripta lui, și ea cunoștea acest adevăr. “ Matei se molipsi de nerăbdarea gazdei sale, iar Luca înțelese că se apropie ora cînd musafirul nu‑i va mai aparține. „În dinastia noastră, continuă Luca, eu am inaugurat desprinderea de lume. Îmi cinstesc strămoșii, dar nu recunosc în traiul lor destinul ce mi‑l doresc. Eu nu l‑am moștenit, în acest sens, pe primul dintre regi. Cinstirea care se aduce aici femeilor, și la care eu am aderat, are