pentru mine cu totul alte înțelesuri. Eu nu le pot lua în lumea mea, pentru că nu este loc acolo pentru ele. Moștenitoarea micii regine mi‑a făcut cinstea de a trece prin această gară de nenumărate ori. Dar eu am fugit din calea ei, am preferat admirația amplificată de distanța dintre noi. Învățătura mea cere ca oamenii să fie liberi de pasiuni, să nu‑și ardă aripile în focurile ce le aprind singuri. Dar despre învățătura mea, al cărei beneficiar sînt deocamdată numai eu, nu are sens să‑ți vorbesc în condițiile nepotrivite de acum. Despre nici o învățătură nu are sens să se vorbească, la urma urmei. Calea cuvintelor nu este cea mai nimerită pentru a pătrunde în noi. Iubirea — și cu asta am să închei — este o lume pe care nu toți o știu locui. Unii se instalează în ea ca într‑un dormitor conjugal, pînă ce oasele își pierd calciul și se înmoaie, nu mai au nici o consistență. Patima sublimă este rezervată celor mai puțini. Iubesc cu adevărat numai cei care ar muri fără iubire. Cînd o întîlnești pe Eugenia, cere‑i din partea mea să te inițieze. Este unica preoteasă ce a mai rămas pe pămînt: moștenitoarea paturilor imperiale și a tainei primului dintre regi.“

 

Se pornise un vînt ce răsuna ca o orgă scoasă în mijlocul cîmpului. Seara se apropia cu o viclenie catifelată. Undeva, foarte aproape de Cimitirul de regi, bătrînul lunatic, cu părul albit ca o pînză de corabie, privea în depărtare. Matei nu îndrăzni să se ducă la el, deși se încredințase că numai ei doi se mai găseau în acele locuri. Și Luca și Taisa plecaseră, fiecare pe drumul propriu. Taisa o apucase direct peste cîmp, în ținuta aceea de vizită în familii bătrînești, părea veselă și lăsa să se presupună că se grăbește pînă la cineva în vecini și că se va întoarce foarte repede. Luca însă, echipat de călătorie, pornise cu trenurile sale și probabil îl așteptau itinerarii lungi și întortocheate, nimic nu prevestea că nu va fi o călătorie complicată și că singuraticii rămași acasă îl vor avea în curînd printre ei. Plecase cu înfățișarea celui pregătit pentru drumuri fără sfîrșit.

Ciudat, locurile nu erau stăpînite de dezolare. O rumoare se ridica în calea vîntului și aerul conținea miresme ațîțătoare, iar exuberanța vegetală, dezmățul floral derutau simțurile, gata să‑și uite măsura și să se dezlănțuie, înspre Matei adia acea fericire a singurătății, despre care bărbații știu că apare în clipele cînd însingurarea se va curma și va năvăli zăpăceala, panica străină de orice strop din liniștea dinainte. Îl bucura însă tocmai iminența schimbării, ca și cum ea ar fi fost singurul scop al venirii aici. Da, Luca îl prevenise, exact cu o oră înainte de sosire (ceasul gării, spre surprinderea lui, se pusese în mișcare, înviase) văzu trenul: înainta cu viteză moderată, calm, arcuindu‑se la curbe, fără obstacole în drumul său, dar Matei tresărea incapabil să‑și justifice teama, la fiecare izbucnire mai nestăpînită a locomotivei, de parcă o amenințare ar fi planat în văzduh. Nu‑i decît nerăbdarea mea, își zise. De cîte ori mă urcam în tren, la sfîrșit de vacanță, simțeam cum o catastrofă este gata să rupă terasamentul, ca să mă separe definitiv de gara aceasta, unde trenurile se încrucișau ca într‑o îmbrățișare. Întâlnirile, în melancolia serilor de septembrie, aduceau primele semne ale lumilor de dincolo de cuprinderea noastră, or am știut totdeauna că trăim pentru ceea ce nu avem încă. În tren, încleștat de ferestre, îmi măcinam disperarea că parcurgem distanțele prea încet și vom fi în întîrziere, iar o întîrziere de cinci minute ucidea orice posibilitate de a zări trenul celălalt, un pustiu imens se întindea în față, pe durata unui an întreg. Altfel, trenurile ajungeau atît de aproape, ca două echipaje trase alături, lăsînd doar atîta loc cît să facă posibilă descinderea. Extraordinară priveliște este un tren staționat pentru cîteva minute: dar trebuie să‑l vezi din trenul de‑alături, din trenul tău, cu altă destinație, sugrumat de regretul că nu poți sări în celălalt, optînd pentru o călătorie necunoscută, ispititoare ca orice fugă. Călătorii, în ferestre, abandonați unei curiozități frenetice, sînt o chemare irezistibilă să‑ți părăsești locul și s‑o apuci în neștire. Matei retrăi farmecul femeilor întîlnite o singură dată, pentru cîteva clipe, chinul de a nu ști de unde vin și cine sînt, apariția fulgerătoare, ochii lor extatici, intrigați, aura necunoscutului împrumutîndu‑le tentație și mister, o frumusețe îndurerată de dispariția imediată, ca o sentință fără drept de apel. Nici un bărbat n‑a trăit fără să‑și imagineze că toate femeile îi aparțin, că lumea s‑a îmbogățit cu ele pentru a‑i alunga lui singurătatea. Așa cum nici o femeie n‑a trecut, necunoscută, fără a simți cum lasă în urmă trena ispitelor: ce plăcere mai rară poate fi pentru o femeie decît a se ști privită și, mai cu seamă, de a părea etern inaccesibilă? Trecerea meteorică printr‑o gară, la fereastra unui tren, ridică în accesibilitatea la gradul cel mai înalt. Matei, cu gîndurile înfierbîntate, reținu un timp, din aducerea aminte, fluturarea învălmășită a culorilor, îmbrăcămintea femeilor necunoscute, ca după aceea să revină chipul lor misterios, ispititor și tiranic, rîsul îndemnînd la nechibzuință, șiretenia privirilor încete, arta de a neliniști profund și fără remediu, înșelătoarea promisiune a reîntoarcerii. Trenul, în depărtare, înainta constant și Matei, încă neprins cu totul în mișcarea lui, deși teama îl aruncase adînc în trecut, la îngrijorările de altădată, se preocupa să stabilească ce va decide în secunda cînd scrîșnetul roților va vesti oprirea în gară. Dar dintr‑o dată, ființa sa, străbătută ca de un țipăt, fu incapabilă de vreo reacție: în fereastra trenului în mers apăruse ea, fără grabă, ba cu o anume indolență, înlăturînd perdeaua, singură pe culoar, trăgînd de mînerul ferestrei cu putere și îndepărtîndu‑se puțin sub biciuirea aerului proaspăt, făcînd să‑i fluture părul, nu