prea mult, de parcă și‑ar fi plecat capul, îngîndurată, lăsînd timpul să treacă, pentru a scurta intervalul pînă la ajungerea la destinație. Rănit de moarte, sufletul lui Matei pendulă într‑o cădere lină: deci venea și întîlnirea era iar posibilă.

Ca de atîtea ori, Matei nu simți nevoia să aibă vreo legătură cu ce se petrecuse în cursul zilei sau în săptămîna ce o precedase. Independența sa de acțiune era iar nestingherită. Se închidea adesea în spațiul îngust al orei pe care o trăia, renunțînd cu voluptate la tot ce reprezenta viața sa de pînă atunci. Știa că este o renunțare mincinoasă și că filoane subterane îl conduceau cu fidelitate la ce voia să păstreze din acea viață sau să ia numai pentru o clipă, constrîns de cerințele din orizonul abia înfiripat. O intensitate a sentimentelor se interpunea totdeauna, binevenită, între el cel care a fost și fluxul ispitelor, redîndu‑i libertatea nelimitată. Pot traversa schimbări foarte repezi, fără nici un pericol, își mărturisea în asemenea momente, convins că adevărata sa identitate era nestatornicia, dar o nestatornicie care aluneca pe un fundament niciodată părăsit, ceea ce îi oferea o siguranță absolut necesară că nu se va pierde, că va ieși din orice aventură cu capacitatea de a se recunoaște, oricît de adîncă ar fi fost metamorfoza. Certat de atîtea ori pentru păcatul de a se părăsi pe sine, în căutarea celui care presupunea el că este, nimic nu echivala cu bucuria de a relua de la capăt povestea și a se risipi în libertate, ca o condiție de a atinge limite altfel ireal de îndepărtate. Considera dintotdeauna că din ființa lui ceva s‑a rătăcit definitiv și că el se află în căutarea a ceea ce s‑a pierdut, cu speranța că întregirea mai este posibilă. „Matei, i se zicea, tu nu ești niciodată mulțumit de tine, pentru că presupui mereu că ființa ta este altundeva, iar tu ești uzurpatorul unui destin ce nu te interesează, însușit din greșeală, nerecunoscut. “

Ceasul gării, însoțind așteptarea lui Matei, indica răbdător că o bună parte din ora prezisă de Luca a trecut. Ea dispăruse din fereastră și se reîntorsese în compartiment. Luase o carte, din care citise și înainte, pentru că era deschisă, fusese așezată alături, probabil, cînd își părăsise locul și se dusese la fereastră. Citea, leneșă, ușor aplecată în față, și Matei urmări intervalele la care întorcea paginile, ca pe cel mai sigur indiciu al stării ei de spirit. N‑am bănuit că este atît de stăpînită, își spuse Matei. Îmi făcusem despre ea imaginea acelui neastîmpăr continuu și a nerăbdării, a nemulțumirii, pe care le atribuim ființelor pline de viață, cu imaginația în fierbere, nervoase și caustice, predispuse să trateze expeditiv și să înlăture tot ce nu are pentru ele un sens esențial. Liniștea și seninătatea din compartiment i se transmiseseră și lui Matei, acum atît de sigur că ea va descinde și că el va întîmpina‑o ca pe o cunoștință veche. Dar ea dezminți fără tranziție comportarea dinainte, aruncînd cartea și părăsind iar compartimentul. Nu se mai duse la fereastră, ci trecu în vagonul următor și apoi din vagon în vagon, de parcă și‑ar fi pierdut o cunoștință și nu spera s‑o revadă, să se mai întoarcă, iar ea avea să‑i comunice un lucru urgent și deosebit de important. Într‑adevăr, cea căutată, o femeie, îi ieși ea înainte și cele două se îmbrățișară: Matei o recunoscu fără greutate pe Eugenia și se consideră victima unui mic complot, Luca îl trădase, cu o perfidie pe care n‑o bănuise la el, nu‑i spusese un cuvînt că fiica magistratului și Eugenia se cunosc, deși nimic nu era mai simplu de dedus că ele două, în calitate de moștenitoare ale tainelor primului dintre regi și Cîntăreței, aveau obligația să se cunoască și să‑și împărtășească una alteia ceea ce nu aveau voie să comunice nimănui altcuiva. În acest caz, venise în gara de la răscruce aproape zadarnic. Iar se va produce imixtiunea Eugeniei și nu va mai putea înțelege cărui timp aparține un fapt sau altul și nici dacă el este cel de atunci, de la sfîrșitul vacanțelor, sau bărbatul incapabil să descopere urmele Marthei, plecată de la ea de acasă, în necunoscut cînd avea datoria să‑l aștepte (nu‑l chemase ea?) și el nu se îndoia că o să‑l aștepte, cu înfrigurarea dintotdeauna, care îi plăcea atît și îl legase definitiv de femeia ce se dovedise foarte credincioasă și, mai mult ca sigur, din această pricină purta numele lui, pentru că nu‑ți poți însuși numele cuiva fără să‑i dăruiești credința ta și tot sufletul tău, fără să‑ți juri că ai făcut cea mai bună alegere și fără să tremuri că ea, alegerea, s‑ar putea să fie și înșelătoare, nelăsîndu‑ți nici o posibilitate să te aperi, pentru că ai dăruit tot, și cei săraci și‑au pierdut nu numai libertatea, ci și dreptul și puterea de a mai cere ceva pentru ei, de a restabili echilibrul și adevărul în favoarea lor. Eugenia vine să vadă Cimitirul de regi, locul ei de reculegere și poate cheia puterii ce o deține, va urca în camera regală (și va trebui s‑o urmez eu, își spuse Matei, pentru că este, cu siguranță, aceeași cameră regală în care am dormit la Eugenia acasă), și tot ce se va mai întîmpla va aparține unei lumi inaccesibile. O tristețe copleșitoare îl învălui pe Matei. Ca întotdeauna, voința lui era înfrîntă, prin intervenția imprevizibilă a unor elemente exterioare, care schimbau datele situației și îl împingeau în derută. Pățise asta de atîtea ori și (remarcă abia acum), în ultima vreme, Eugenia, cu aparițiile ei ciudate, îl tulbura și îl încurca, de parcă menirea ei n‑ar fi fost aceea de a‑l ocroti, ci dimpotrivă, de a‑l atrage pe drumuri prea întortocheate și nestrăbătute pînă atunci.

 

Nu, nu‑l mai interesase sosirea trenului și fusese bucuros cînd, împotriva tuturor prezicerilor lui Luca și a băuturii sale fermecate, trenul nici nu opri în stație, deși era exact