ora opt și cinci minute, ora lui clasică de sosire, trecuse ca un bolid, aplecînd florile (Matei citise, de parcă aceasta ar fi fost cea mai importantă chestiune, pe imensa peluză, numele înscris acolo, cele cinci litere pe care le ghicise de la început: Taisa), mărindu‑și viteza și dispărînd ca o nălucă. Amărăciunea lucrurilor neîmplinite îl invadase cu totul. Nu avea altă opțiune decît să caute drumul spre casă. N‑avea idee nici măcar unde i‑a rămas bagajul. La urma urmei, putea renunța la el. „Matei, se auzi strigat de o voce de femeie, care părea să‑i fi pregătit o formidabilă surpriză, de ce mă lași să țip de atîtea ori? Unde ți‑erau gîndurile? N‑ai venit pentru mine? Eugenia îți inspiră o frică incredibilă, care te va pierde.“ Dar glumea, nimic nu trăda îngrijorarea. Vorbea cu o detașare ușoară, ca și cum n‑ar fi găsit alt joc să‑l prindă pe Matei și apelase la aceasta, nu prea grozav, însă bun oricum, în lipsă de altceva. Mai ales că nu avea însemnătate, venise pentru ea, să aștepte trenul ei, și farsa ce i‑o jucase oprind dincolo de gară, mult dincolo de gară (convenise asta de la început, cînd îi comunicase Luca, azi dimineață, că Matei va sosi la Cimitirul de regi), o amuza nespus, socotind‑o foarte potrivită ca introducere la ceea ce avea să‑i spună și, mai ales, la ceea ce intenționa să facă în timpul acestei opriri, neașteptată și reconfortantă, după ultimele săptămîni, prea pline de muncă, de tracasări, de intrigi, micul balamuc al orășeanului, care crede că nimic nu‑i mai de preț pe lume decît viața și confortul lui. „Matei, sper că nu te îndoiești că sînt Valeria Galeș, favorita, misterioasa ta verișoară, căreia nu i‑ai spus niciodată măcar bună ziua. Sînt frîntă. Ai undeva un loc pe aici? Să nu mă duci la Cimitirul de regi, îmi închipui că n‑ai căpătat gusturile macabre ale lui Luca. A fost o pramatie bătrînul (i‑am citit niște scrisori), și‑a dus viața în umbra admiratoarelor, nu fără foloase dintre cele mai diverse. Cea mai ardentă, și mai strălucită, a fost chiar străbuna mea, Sofia, cîntăreața, dar între nebuniile ei asta a fost cea mai senină și mai nevinovată, o naivitate de trecut cu vederea, un capriciu fără urmări, o plictiseală de femeie venită în provincie, o aventură de vacanță, de așteptat și firească pentru ea, care trecea dintr‑un scandal într‑altul cu fruntea sus, măturînd totul din cale cu talentul și reputația ei. Bătrînul, în tinerețe, se zice că era o frumusețe viguroasă, că îl remarcase pînă și o contesă. Avea ceva din aerul naiv și tandru al bărbaților foarte voinici, în plus singurătatea și tăcerea (era un taciturn celebru, rostea cam trei cuvinte pe săptămînă), îl patinaseră, îl lustruiseră destul de convenabil. Matei, ce‑i cu tine? Dacă vei continua să fii trist, ai să mă indispui și pe mine. Mă crezi, mi‑a fost dor să te întîlnesc, ați răspîndit atîtea bazaconii pe seama mea, că începusem să mă molipsesc în parte și eu de ele, mă voiam singuratică și îndepărtată, o solitară enigmatică, pînă m‑am convins că vocația mea era traiul deschis și nebuniile simple, sînt chiar o voluptoasă a vieții nesofisticate. Gust orice plăcere fără reținere și le găsesc, plăcerile, fără bătăi de cap, aproape că îmi stau în drum. Sînt femeie, cu drepturi imprescriptibile și știu să mă folosesc de ele.“ Matei, înnegurat, nu era nici el sigur că ascultă.. Valeria, banală și guralivă (dar era ea, puțin tuciurie și cu ochi sălbatici, fața alungită și părul rebel, cu rapacitatea aceea celebră a familiei), nu‑l atrăgea, o urma în neștire, incapabil să se împotrivească. Venise la întîlnire o necunoscută și, ca întotdeauna la întîlniri, mai ales la cele dinainte eșuate, avea senzația că se muia ca o pastă și că se oferea să fie modelat, că tînjea să fie util la ceva singur nefiind în stare să‑și afle un rost. Valeria Galeș, cu eleganța ei șocantă, nu‑l intimida. I‑ar fi prins bine, se gîndi, o alură mai sobră, se mișca, pentru o femeie impunătoare, cam prea repede, prea abrupt, nu, nu‑i plăceau astfel de femei, care socotesc că nimic nu le rezistă, că ești dator să te predai imediat, ca abia după aceea să decidă dacă au sau nu nevoie de tine. Dar Matei nu se putea împiedica să constate că Valeria Galeș nu era mai prejos de frumusețile recunoscute, arogante, încrezătoare în farmecul lor neegalat, ba avea ceva în plus, aerul de noblețe al celor care coboară dintr‑o stirpe rezistentă, mult încercată, care a izbutit să acumuleze ce era mai bun în cei ce alcătuiseră șirul de descendenți, din punctul îndepărtat și neștiut, ca o rădăcină ascunsă, înfiptă adînc, și pînă la exemplarele de rasă actuale, depozitarele unei moșteniri fabuloase. „Observ că dai drumul judecăților tale. Știi că sînt dintr‑un neam de judecători și la noi sentințele se rosteau la tot pasul, la masă, cînd trebuia să ne ducem la școală, cînd ne întorceam de la bal. Am ascultat o asemenea cantitate de aforisme, că ar fi suficiente pentru trei generații. Și eu pronunț sentințe (cred că ți‑ai și dat seama), dar mi‑e foarte greu să judec, să mă constitui în instanță, să separ ceea ce este bine de ceea ce nu este bine, să condamn cu adevărat. Viața, cu fluența ei, nu mă lasă să aleg, mă induce în eroare și veșnic nu știu ce trebuie făcut și ce nu trebuie făcut. Am trăit în ultima mea vacanță (de ce mă ocoleați voi și mai ales tu? Dacă ai bănui cît mă socoteam de nedreptățită, umilită de lipsa voastră de îndrăzneală, care reflecta, într‑un fel, groaza ce‑o inspiram, cînd eu mă voiam admirată și mă chinuiam ca voi să vedeți asta și să‑mi dați obolul ce mi se cuvine), am trăit în acea vacanță fantastică în satul rudelor mele, ca o amazoană, fără opreliști, în căutarea adevărului ce‑l deținea învățătorul