redevenit din propria lui voință țăran, și tot ce‑am putut să descopăr este că de nimic nu sîntem siguri, poate și viața de pustnic a învățătorului a fost o amăgire. Ce ușor este să judeci și ce greu să ai siguranța că nu te‑ai înșelat, că ai pătruns o cută a adevărului etern, că te‑ai strecurat în ea și poți striga de acolo că ești descoperitorul. Dar între toate, preferabilă este toleranța, ea singură este nepărtinitoare și capabilă să conțină diversitatea, să fie atît de încăpătoare încît nimic să nu rămînă necuprins. Judecăm, de regulă, cu patimă, ne înflăcărăm și ne oferim garanție a judecăților noastre, dar cîtă dreptate avem, cine ar putea spune? Sînt obosită, Matei, de un drum foarte lung pînă la tine și vei avea vreme să cunoști filosofia mea de viață și să te saturi de ea. Acum nu te am decît pe tine și nu vreau să vorbesc despre altceva. Vreau să mă satur să te privesc (și știi, femeilor le place să privească un bărbat în tăcere, să stea lîngă el, mici și ascultătoare, atente la fiecare gest, la cea mai neînsemnată nuanță, pentru a nu pierde nimic din ființa adorată și a‑și justifica astfel, în proprii lor ochi, supunerea, abdicarea, arborarea celor mai cuminți virtuți, singurele în măsură să cucerească, să‑l rețină, fascinat și măgulit, pe bărbatul veșnic neîncrezător că i se oferă într‑adevăr totul, să mă satur ca o însetată ajunsă la un izvor, pentru că întîlnirea cu tine a fost pentru mine un vis mereu nerealizat, poate de aici nevoia de a vorbi numai eu, ca și cum tu mi‑ai fi vorbit de fiecare dată și eu aș fi tăcut și aș fi rămas datoare, am și acum în minte sfîrșitul vacanțelor, te vedeam năucit de atîta așteptare, erai încîntător cu zăpăceala ta și mă surprindea că te arătai capabil să‑ți continui drumul, fiindcă înțelegeam foarte bine că nu mai aveai habar pe ce lume trăiești. Matei, tu ești frumos, nu ți s‑a spus asta de multe ori, și ești ciudat, ceea ce înseamnă încă o dată frumos, m‑a durut singurătatea ta întotdeauna, voiam să fii lîngă mine, ah, este zdrobitoare dorința unei fete de a‑l avea lîngă ea pe cel iubit (te iubeam, Matei, iubeam nălucirile tale, care nu mi‑au fost o clipă străine, fiindcă toți, din jurul tău și din jurul meu, se întreceau să priceapă ceva din ele și cu cît pricepeau mai puțin, cu atît aveau pretenția că sînt mai deștepți, superiori, cu tentații proteguitoare, pentru a nu lăsa să se prăbușească cei mai slabi decît ei), voiam să fii lîngă mine, să mă îmblînzesc și să‑mi trec mîinile prin părul tău, să te mîngîi ușor, să stau ceasuri întregi pierdută. Dorința unei fete de a‑și ține iubitul lîngă ea, preferatul, alesul, este durere și voluptate, ființa aceea alcătuită dintr‑un lujer subțire și petale aproape că se volatilizează, atît de mult ar vrea să aparțină celui chemat, îl poartă cu ea în somn, îl veghează și îl conduce dimineața, inventează o mie de nimicuri să‑i placă, își face griji cînd doar o umbră de îndoială își trece aripa peste credințele ei, îl învăluie în promisiuni generoase și se mistuie de înfricoșarea că nu va fi urmată, că drama s‑ar putea stinge fără epilog. Ai păstrat, Matei, în chip miraculos, puritatea și dezorientarea ta cuceritoare, parcă ai fi mereu dispus să arunci orice adevăr cunoscut, pentru a dobîndi altul, poate nu mai profund, dar oricum nou, schimbat  promițător, mai navighezi și azi pe mările fantastice ale imaginației tale, existența ta a ajuns fabuloasă, numai tu nu știi mai nimic despre ea. O, sînt o femeie matură (sînt femeia ta, Matei, să nu uiți asta, după obiceiul tău de a neglija ceea ce este evident pentru toți ceilalți, a fost visul tău, și visul meu, să fim împreună), sînt o femeie matură, dar care n‑a făcut decît să ascundă și să protejeze dorința fetei de optsprezece ani de a avea un iubit, de a‑l găsi și a suferi că nu‑l poate aduce aproape și riscă să‑l piardă, să dispară în lume, să‑l devoreze patimile, să‑l nimicească, o, doamne, cataclisme înspăimîntătoare, înainte de a‑i fi atins, cu degetele ei subțiri, fruntea, și de a‑l fi sărutat de bun venit, sărutul acela cast, puțin sărat și anost, însoțit de tremurul pleoapelor și de frica din trupul înghețat, adus jertfă și mărturie că este hotărîtă să se închine ca unui idol și să‑și facă cu glas scăzut și conștiincios rugăciunea, destrămîndu‑se de plăcere“. Femeia ce‑l ducea pe Matei cu ea suferea la auzul propriilor cuvinte, superficialitatea aceea de la început dispăruse și permisese să renască dureri vechi, se purta cu bărbatul întîlnit nespus de firesc, ei da, așteptarea încetase, erau atrași spre lumea, pînă atunci atît de îndepărtată și improbabilă, și ea, cel puțin, se grăbea să ajungă, ca și cum și‑ar fi trimis acolo din vreme, toate speranțele și se afla la un pas de ele. „Matei, spuse de astă dată decis femeia, du‑mă în camera regală și nu te mai teme. Ești bărbatul pe care îl vreau și temerile tale au căzut, tu nu‑ți dai seama, din clipa cînd am coborît din tren și m‑am apropiat de tine, pentru că temerile tale sălbatice au constat totdeauna în a nu ști dacă eu am fost o realitate sau proiecția unei nefericiri. Vom păși în camera regală și mă vei iubi, am fost destinata ție, să nu te înșeli iar, eu iau tristețea ta ca pe o măgulitoare ofrandă, un bărbat trist este infinit mai frumos decît un bărbat brutal și orgolios, neînchipuit de sigur că n‑are pereche și că i se cuvine paradisul. De abia după ce ai să mă stăpînești, după ce ai să mă treci în averea ta, ai să poți observa liniștit cît de puțin m‑am schimbat (ce va fi altfel va fi numai din vina ta, mi‑ai atribuit, cu siguranță, cum facem toți, mai ales ce nu‑mi