aparținea, m‑ai împodobit cu veșmintele născocite de tine, aruncînd de pe mine și dezgolindu‑mă, dînd la o parte ceea ce eu consideram că am mai scump în zestrea mea), sau mai degrabă nu m‑am schimbat chiar deloc. Dacă am aluneca în timp pînă la ultima vacanță, m‑ai putea lua în brațe și aduce în trenul tău (o, trenurile, călătoriile, de ce nu putem oare să ne mai despărțim de ele?) și odată adusă acolo, cu bagajele de școlăriță, s‑ar încheia aventura sau abia ar începe. Visul meu a fost să fug de acasă, ca o pramatie, să mi se ducă vestea, să‑mi flutur părul în vînt și să calc cu nepăsare pe strada principală, să aud în spatele meu: «uite, ea este, o, ce a fost în stare!», să mă întorc brusc și să‑i fac să încremenească, s‑o ia la fugă, nenorociții, lașii, clevetitorii nesătui. Și pe tine am vrut de multe ori să te îngrozesc. Nu‑mi plăcea să trăiești senin, ci să plonjezi în nenorocire și să extragi de acolo, să aduci la suprafață, să‑mi împărtășești și mie ceea ce atît de puțini muritori cunosc. În camera regală, Matei, eu nu voi mai rosti un cuvînt. Este rîndul tău. Dar poți și tu să nu vorbești. Vei fi, de altfel, atît de mirat, că nu vei simți nevoia nici să exclami, ci numai să te afunzi, ca într‑o apă limpede., în cunoașterea neînchipuită, tainică și misterioasă, ce ți‑a fost ascunsă sau numai făgăduită, atîta amar de vreme. Eu voi intra fără veșminte pe mine (și tu la fel), ca să poți vedea definitiv ce frumoși au fost făcuți oamenii. Pentru prima oară vei putea zice: Ea este femeia mea. Și eu voi spune: El este bărbatul meu. Vei avea o nevastă, Matei, și asta vei afla‑o foarte curînd, în camera regală. Du‑mă acolo.“ Matei înfăptui, ca sub un flux hipnotic, ce i se cerea și în timp ce pașii îl duceau spre camera regală, fără nici o ezitare, de parcă ar mai fi fost acolo, sufletul i se eliberă de tristețe, dintr‑o dată înrobit de cutezătoarea întîmplare. Femeia mergea înaintea lui, gravă, concentrată, privind în pămînt, ca nimic să n‑o distragă din gîndurile ei, și el nu pricepu cînd au trecut pragul și, mai ales, cînd ea și‑a părăsit veșmintele („Nici tu nu le mai ai pe ale tale“, îi spusese, și Matei observase că într‑adevăr era așa), se găseau în adîncul camerei regale, cuprinși de lumina filtrată savant, despărțindu‑i undele cu trecerea lor, și puteau înainta în orice direcție, multă vreme, camera nu avea sfîrșit. Și totuși, era identică sau poate aceeași, cu încăperea în care îl găzduise Eugenia, în noaptea geroasă, lipseau numai paturile imperiale, dar ei doi treceau dintr‑o parte într‑alta, ținîndu‑se de mînă, neobosiți să exploreze starea lor neobișnuită și nu luau aminte la ce fusese odată aici, pentru că paturile imperiale înzestraseră întîi această cameră regală. „Ți‑am spus că oamenii sînt mai frumoși decît știu ei, dar în loc să se contemple, inventează frumuseți mincinoase și trăiesc sub palida lor fascinație. Ia seama, Matei, ce se întîmplă acum nu se va repeta niciodată“. Abia după aceste cuvinte, femeia tăcu și părea să nu ia în considerare că nu era singură, umbla stăpînită de o beție a abandonării, iluminată, străină complet de ea însăși, nespus de fericită. Lumina cobora pe trupul ei imaterială, mîngîietoare, și ea se oferea jetului de raze, de parcă numai așa nu ar fi ascuns nimic și s‑ar fi înfățișat pură, edenică. Matei, transfigurat, se afunda, așa cum îl prevenise, ca într‑o apă limpede, în teribila mare neștiută. Cînd ea îi surîse, dar cu totul altfel decît ar fi crezut‑o în stare, el înțelese că îl chema.

***

Matei apucase iar un drum cunoscut. I se păruse incredibilă constatarea că părăsise camera regală după două săptămîni. Și mai bizară era dispariția femeii, după ce îl anunțase solemn: „Am fost nevasta ta, de acum nu vei avea dreptul și nici nu vei putea să te desparți de mine.“ Apoi ea fusese cea care nu se mai arătase. Ca în atîtea momente dificile, fără sprijin, Matei știu că trebuie să se adreseze Eugeniei. Se întorsese acasă abătut, îl apăsa deopotrivă dispariția Valeriei și mai vechea sa dilemă, care îl alungase, în fapt, de acasă, și anume aceea că Martha purta numele său. Redescoperise acest, amănunt cu spaimă, acum cînd avea o nevastă, era oare posibil să fi fost căsătorit și cu Martha și din motive neînțelese să fi uitat? În acest caz devenea cu putință să mai fi avut și alte neveste și să fi încurcat în așa hal totul, încît nimeni să nu fie în stare să găsească o ieșire? Se ducea iarăși la Eugenia, pe drumul cunoscut, numai ea era capabilă să aducă puțină lumină. „Vii ori prea devreme, ori prea tîrziu, îl întîmpină Eugenia, exact cu chipul pe care îl avea în tren, cînd se îmbrățișase cu fiica magistratului și nu coborîse în gară, cum presupusese Matei, ci își continuase călătoria. Te uiți la paturile imperiale, nu te mai saturi să le privești. Înțeleg că iar te obsedează gîndul că n‑o întîlnești pe Martha. Dar a fost aici cu cîteva ore înainte.“ Nu, de data asta Eugenia se înșela: n‑ar fi dorit să dea ochii cu Martha. Matei vru întîi să‑i pună întrebarea directă: ce căutase în tren? Dar se răzgîndi, răspunsul ei n‑ar fi condus la nimic, ca în atîtea rînduri. Apropiindu‑se de unul din paturile imperiale, îl apăsă ușor, ca pentru a‑i verifica elasticitatea sau trăinicia. Auzi gîndurile Eugeniei: va trebui să vii într‑o zi și să nu mai pleci, să iei această hotărîre care te persecută de atîția ani. Trecu însă peste ele, devenise prea complicat să le ia în considerare. Povesti lejer, ca pe o întîmplare a altuia, ce se petrecuse în gară. Atinse chiar o undă de zeflemea cînd vorbi de camera regală. Eugenia își permise un lucru rar la ea, îl mîngîie, puțin amuzată,