și la sfîrșit, cu un gest delicat, îi ridică bărbia, ca să‑l facă atent că urma ceva important: „Gara aceea nici nu există. Linia ferată s‑a desființat. S‑a construit alta, mult mai scurtă, au fost săpate și două tuneluri. Povestea cu Cimitirul de regi mi‑ai spus‑o și altă dată, te‑ai chinuit atunci să‑mi explici că ai luat o băutură fermecată și că Cimitirul te‑ar fi atras cu o forță magnetică.“ Matei căzu în apatie. Veșnic ceva contrazicea realitățile lui. „Și atunci ce am făcut eu în tot acest timp?“ Eugenia rîse: „Ai stat cu mine, ai plecat de două ori și ai revenit. Am urcat amîndoi în turn și ai dormit acolo o noapte, te‑ai răsfățat în paturile imperiale, ai fost trist și vesel, pe rînd, m‑ai întrebat mereu cum poți s‑o întîlnești pe Martha și de ce nu se întoarce soțul meu, pe care nu l‑am avut niciodată. Mi‑ai vorbit că am călătorit cu un tren, că presupuneai că am să cobor; dar n‑am făcut‑o. Mi‑ai spus de cîteva ori povestea cu camera regală, pe care ai repetat‑o mai înainte, și eu am rîs ca și acum. Dar n‑am rîs de poveștile tale, Matei, ci de plăcerea de a te asculta. N‑ai observat că totdeauna sînt veselă cînd vii tu? E încîntător să asculți cînd povestești tu, și mai ales azi, m‑am simțit cu tine, acolo. Totul este adevărat, Matei, totul, dacă noi credem că este adevărat. Lumea, indiferent care ar fi ea, este făurită de imaginația noastră. Însă tu săvîrșești o greșeală, o foarte mică greșeală. Ești incapabil să te fixezi, ai plonjat într‑o prea mare fluiditate, n‑ai cum să atingi marginile ei și nu‑ți impui nici un fel de granițe, așa ești tu, un călător etern, dar nu reprezinți decît o altă față a noastră, a tuturor, toți am vrea să fim ca tine, însă nu sîntem în stare. Hai, Matei, azi nu‑ți dau voie să fii absent, absorbit de gîndurile tale. Ajută‑mă să punem masa. Nu‑ți folosește la nimic să‑ți închipui mereu că eu nu înțeleg și că nici ceilalți nu înțeleg.“ Eugenia, familiară, îl ciufuli ca pe un copil, dar Matei rămase mai departe neclintit. Trebuia să i‑o spună: s‑a adunat în el o lume care nu mai putea fi dezmințită. O lume cu care, la urma urmei, se confunda. Adevărul acesta simplu avu darul să‑l redreseze și conversă cu Eugenia ușuratic, nepăsător, iar în timpul mesei îi povesti cîteva glume. Chestiunea cu numele Marthei, care era și al său, își pierdu însemnătatea, nici nu veni în discuție. „Este adevărat că tu ai darul vrăjitoriei?“ o întrebă Matei. „Este adevărat, spuse simplu Eugenia. Tu trăiești vrăjit de mine. Pînă și poveștile tale le inventez eu.“ „Aici greșești, mai zise Matei. Ca întotdeauna.“

III

Îmi trebuiau Martha și grădina paradisiacă. De asta eram absolut sigur. Restul, că existau pentru mine zile faste și zile nefaste, că o rătăcire se prelungea și căpăta contururi neașteptate, dezastruoase, nu avea prea mare însemnătate și nu modifica aproape deloc cursul vieții mele. Absențele îndelungate îmi procurau, la întoarcere, satisfacții nebănuite, se adunau pentru mine o mulțime de vești și toate cereau să fie luate în considerare, încît zile în șir mă delectam cu noutățile, iar cînd se termina festinul lor mă socoteam din nou integrat realităților din care dezertasem. Nu obișnuiam să recapitulez ce lăsam în urmă și asta mă scutea de procese de conștiință și remușcări. Într‑un fel, pentru mine, trecutul exista în alt mod decît pentru ceilalți, se constituia din părți disparate, fără relație între ele și mai ales reușisem să distrug cauzalitatea, un fapt nu decurgea, în mod necesar, din altul, ci îi urma în chip arbitrar sau nici nu‑i urma, se alătura, pur și simplu. Păstram foarte puține puncte sigure, neschimbate, pe care le utilizam ca repere, altfel riscam să se instituie haosul și să am inutile bătăi de cap. Legăturile mele cu Martha erau dintre permanențe și oricît îmi simplificasem trecutul, nu abandonasem nici un amănunt care ținea de aceste legături, ci dimpotrivă, adăugasem și ceea ce avea o relație destul de îndepărtată, însă lumina într‑un sens ce doream să știu despre Martha sau întărea alte detalii, pe care nu voiam să le uit. Imediat ce reveneam după o absență, mi se vorbea despre Martha, în cercurile și în locurile cele mai diverse. Asta răspundea perfect nevoii de a fi la curent cu viața ei, pentru că era imposibil s‑o înțelegi pe Martha fără să știi despre ea cele mai neînsemnate lucruri, cu cine s‑a mai întîlnit, ce și‑a cumpărat, care au fost opiniile ei în legătură cu un spectacol sau o expoziție, ce a spus în casa lui Gabură, un soi de academie pentru cei din cercul lor, și ce i s‑a răspuns, precum și multe altele de felul acesta. Era nevoie să știi toate acestea dintr‑un motiv elementar: ca și căutătorilor de aur, trebuia să‑ți treacă prin mîini tot sterilul, ca să poți să aduni metalul prețios. În plus, în cazul Marthei, o relatare anodină, un amănunt oarecare putea să constituie punctul de plecare pentru o adevărată aventură a cunoașterii vieții ei, sinuoasă, abruptă, nu o dată plină de ciudățenii. Eram cu atît mai bucuros că mi se povestea fără să întreb, pentru că nu indiscrețiile mă interesau, ci urmele adînci, spațiul ocupat de Martha în societate, rănile ce le provoca celorlalți, mutra acestora, toată acea trecere care îi marca pe cei din preajma ei și‑i smulgea din indiferență. Evident, uneori nu eram tocmai înaintat și se nășteau destule îngrijorări, dar nu puteam pretinde să mi se servească numai noutăți agreabile, ar fi fost și fără sens, ar fi însemnat o denaturare. Însă departe de a mă mulțumi cu ce aflam, voiam s‑o întâlnesc eu însumi pe Martha.

Dețineam încă numărul de telefon procurat de Eugenia și decisesem să mă folosesc de el. Se aglomeraseră cîteva nepotriviri în relațiile mele cu Martha, care se cereau clarificate. În primul rînd era necesar să știu unde se ascunsese,