unde dispăruse, ca apoi să‑mi explic și alte cîteva lucruri, inclusiv povestea cu numele noastre, cea mai simplă, dar care, rămasă neelucidată, putea să dea loc la confuzii. Am renunțat să‑i telefonez — telefonul mă inhibă, nu pot vorbi decît chinuindu‑mă, vreau să‑l văd pe cel cu care vorbesc — și am considerat că revenirea mea în cercul lui Gabură ar fi o bună procedură pentru a da de urmele Marthei, îndeosebi dacă țineam seama că făcusem cunoștință cu ea chiar aici și se păstrau martori destui, ba chiar mai mult decît atît, se păstra atmosfera în care o cunoscusem, esențială pentru a defini o femeie de talia ei, de substanța și influența ce o exercita în jur. Puteam apoi să mă regăsesc pe mine cel de atunci (aveam uneori astfel de curiozități) și să am dintr‑o dată chei extrem de utile pentru a extinde considerabil investigațiile mele, și nu numai în ceea ce o privea pe Martha. Totul, ar fi decurs normal, deși amînasem reapropierea de Gabură, dar oricum avea să se producă, dacă n‑ar fi intervenit incredibilul.

A izbucnit dintr‑o dată știrea că Martha se pregătea de căsătorie. Extraordinar. Cît absentasem eu și ce plutise peste numele meu, în absență, ca o astfel de turnură să fie posibilă? Paralizat de veste, am hotărît să rămîn rezervat, să mi se ofere dezlegarea și să obțin satisfacția meritată. Nu era la mijloc numai o ofensă gravă, ci înțelesul ultim a ceea ce reprezenta Martha în viața mea, viețile noastre, a mea și a ei, erau puse sub un enorm semn de întrebare. Săptămîni în șir n‑am fost decît clopotul sub care se adunau ecourile din casa lui Gabură, punct de intersecție al lumii iubite de Martha, locul unde ea însăși se simțea atît de bine, deși îmi declarase de atîtea ori contrarul. Nu exercitam nici un fel de spionaj, ar fi fost sub demnitatea mea, și ce nu ajungea de la sine pînă la mine, putea să se piardă în voie. O întîlnire cu Martha era inevitabilă, mesajul ei trebuia să‑mi parvină neapărat, așa că îmi rămînea timp suficient să evaluez consecințele și să adopt propria mea tactică, propriile mele puncte de vedere. Nu m‑am impacientat nici cînd am zărit‑o pe Martha în compania unui bărbat tânăr, încărcați amîndoi de cumpărături, mai mult ca sigur cumpărături comune, nici cînd mi s‑a transmis că există certitudinea căsătoriei. Mă cunoșteam prea bine, ca să nu‑mi rezerv pînă la urmă un rol, și încă unul decisiv. Chestiunea mă privea într‑o asemenea măsură, încît calmul devenea obligatoriu. Mult mai semnificativ era că, pentru prima oară într‑o situație delicată, nu mă adresasem Eugeniei și mă mîndream cu detașarea mea, dovadă de forță, de răbdare, în nici un caz de slăbiciune. Martha nu avea cum să se căsătorească, îmi aparținea.

Casa lui Ștefan Ieronim Gabură, situată într‑unul din cartierele cele mai rîvnite, pentru pitorescul său și, în egală măsură, pentru apropierea de centru, se deschidea foarte de dimineață, cel puțin așa i se povestise lui Matei. Pictorul ieșea în grădină, vara, încă de la șase, o inspecta minuțios, cam o jumătate de oră, cu un soi de superioritate agresivă, pusă pe harță, apoi se retrăgea în interior. Ca să‑și facă plimbarea, își punea în grabă un halat peste îmbrăcămintea de noapte și cît umbla grăbit, inabordabil, își chinuia barba revărsată, rebelă, în toate chipurile, trăgînd de firele de păr pînă la durere. Putea fi văzut adeseori, chiar la această oră, înconjurat de cunoscuți, care îl urmau ca o turmă docilă, păzindu‑se să nu se ciocnească de el și să nu‑l indispună în vreun fel. Plimbările matinale aveau rosturi multiple. Gabură nu admitea decît viața trăită sub tensiune și sculatul de dimineață îi reactiva energia. Apoi pretindea că toate ideile zilei le culegea în jumătatea aceea de oră, că pictura lui s‑a născut în acest scurt interval, populat de viziuni stranii, care intrau doar parțial în opera sa. Îi plăcea să audă spunîndu‑se că așa își menținea tinerețea și nu se supărase cînd cineva adăugase că nu numai tinerețea, ci și faima. „Faima se cultivă, metodic și cu pricepere, ripostase Gabură. Mari celebrități au fost auzite din tinerețe că vor să‑și facă un nume, fiind gata să se preteze la orice, investind muncă, talent, fantezie, risipindu‑se în relații de tot felul, nerefuzînd nimic din ce ar fi putut face să se vorbească despre ei. În mediul nostru, în destinul nostru, precizase, numele care încetează să circule sînt amenințate să dispară, dacă nu cumva au și dispărut. Nimic nu‑i mai înspăimântător decît conul de umbră în care intră reputația și opera unui artist, întunecarea anunță moartea. Cunoscuții care veneau în casa lui Gabură la șase dimineața primeau însărcinări foarte diverse (acesta era și rostul venirii lor), de la cumpărăturile din piață pînă la relațiile cu breasla, rezolvate și ele prin intermediul oamenilor săi. Nu lipseau dintre cunoscuți vestiții ucenici, niște pramatii istețe, zoriți să‑și preia comenzile sau să le aducă pe cele executate, în așteptarea clipei cînd maestrul se va apleca asupra proaspetelor pînze, pentru a executa corecturile de rigoare, obligatorii sub raport moral, și a‑și așterne semnătura. „Eu nu împrumut nici un fel de valoare, ci numai reputația, Sub acest scut, zicea, sînteți liberi să vă dezvoltați în voie. Eu urmăresc progresele voastre și sînt bucuros de ele. Prindeți aripi. În curând veți dezerta din cuib. Ultimul care va fi supărat voi fi eu. Cei pe care îi procopsim cu operele acestea sînt și ei în progres. Ca să le placă într‑adevăr pictura, sînt datori să învețe. Va veni un timp cînd nu se vor păcăli și vom fi cîștigați și noi și ei. Deocamdată banii pe care ni‑i aruncă ne sînt mai folositori nouă și își eliberează și conștiința: nu‑i cîștigă chiar atît de greu, dacă nu cumva îi capătă pe gratis. Primul care va veni și va declara că l‑am trișat, va beneficia de un tratament special: îl