palavragind cu mine despre iubite vaporoase? „Pa, iubitule!“ Lipsa de gravitate a Nonei, înșelătoare, vicleană, o slujea să‑și acopere inocența, ca pe vremuri înjurăturile, Remus îmi dezvăluise că este naivă, încrezătoare, că își mai cumpără păpuși și se roagă de el să o legene ca în copilărie, un înger în salopetă, zgîriind pereții cînd nu izbutește să se facă ascultată, acolo în noroaiele loturilor de construcție, unde viața Nonei este confruntată cu ostilitatea nemiloasă a realității, a mortarului și golăniei, a fandoselii și ochilor dați peste cap, realitatea de fiecare zi, bună pentru șantieriști cu vocație, nu pentru ea, o femeie făcută să trăiască între lucruri opaline, să se copilărească din nimic, să‑ți ofere iubirea și prietenia, sărindu‑ți de gît, să ducă dorul zilelor cu soare și să‑l tiranizeze pe Remus că n‑are grijă să fie cea mai frumoasă femeie din sud‑estul Europei. Mărturisesc că Nona mă distra și în prezența ei uitam de grijile mele, dar imediat ce ne despărțeam, nu se păstra nici un semn din întîlnirea noastră, semăna cu bețiile ușoare, fără coborîri adînci în întunericul din noi, una din bețiile cu întoarceri la suprafață ca după o joacă. De astă dată Nona era un mesager al serbărilor și abia după despărțirea de ea m‑am afundat în gîndurile întortocheate pe care le purtam de cîteva zile cu mine, mă însoțea imposibilitatea de a decide dacă am datoria să mai aștept mesajul clar al Marthei sau să mă pregătesc eu însumi pentru serbare și să fiu acolo. Oricum, să plutesc în stare de incertitudine nu se putea.

 

Clocotea surd în jurul meu triumful celor tari. Este un veac pentru ei, mi‑am zis de atîtea ori. Sînt un visător și nimic nu mă leagănă mai odihnitor decît uitarea. Iubesc generozitatea dusă pînă la destrămarea de sine, iar toamna, sub lumina soarelui blajin — m‑am deprins din timpul împărătesc al copilăriei —, îmi place să lenevesc în fața priveliștilor grandioase și să simt cum marile prefaceri ale lumii își trec undele prin noi. Nu, ce mi s‑a întîmplat în ultima vreme nu mai are însemnătatea pe care fiecare eveniment în parte a trezit‑o, s‑au topit toate în îngăduința mea și timpului i s‑a făcut loc să curgă iarăși peste mine, pentru că sînt supusul său și răzvrătirea n‑ar face decît să mă întoarcă, fără folos, pe drumuri străbătute o dată. Voi fi învinuit că în propria mea viață au existat cauzele răului ce mă va doborî. Nu va fi pentru mine o noutate. Am devenit vulnerabil din clipa cînd am admis că aș putea fi. Cel care mizează și pe înfrîngere, nu numai pe victorie, în fond nu‑i decît reversul aceleiași stări, va primi cu egală îndreptățire — ce poate fi la urma urmei mai uman? și mai firesc? — și înfrîngerea și glorioasa înălțare trecătoare, cantonarea succesivă în aceste stări a avut darul să uimească sufletul meu și să‑l predispună, încă din adolescență, cînd numele Valeriei Galeș strălucea ca o stea polară, fiind însuși simbolul inaccesibilității, unor aventuri fără sfîrșit.

Clocotea surd în jurul meu triumful — sub tălpile mele trepidațiile susțineau o partitură neîntreruptă, vestind că se petrec perturbări de durată —, triumful cel mai greu pe care l‑am înfruntat, dar mi‑am zis că trebuia să vină odată și odată. Și ca întotdeauna într‑o stare de prea mare încordare, eram singur cu Martha, restul se neglija de la sine. Singur cu Martha, în visurile noastre vechi, eterne, nu mă interesa pe unde fusese — și într‑un fel, nici dacă și cînd va reveni —, ci că puteam să o știu, să o văd, să o simt mîndră și îngîndurată, că emoțiile noastre au rezistat și nu și‑au slăbit intensitatea. Eu nu aveam cum fi vreodată despărțit de Martha. Ea locuia în sufletul meu.

Dar acum întîlnirea se apropia cu puterea fatalității. Și cum priveam totul dintr‑un unghi schimbat, mi‑am zis că‑i un fapt prea mărunt și dezonorant să pretind Marthei să mă cheme. Voi fi acolo, Martha.

 

Ținutul se golise și respira în largul cîmpurilor o libertate binefăcătoare. M‑am gîndit la Eugenia, apoi la strada Atena, mi‑am apropiat obrazul înăsprit al lui Kitty pînă la a‑l mîngîia cu nostalgia întoarcerii în timp, și am pornit la drum. Serbările intraseră în faza lor incandescentă și numai eu lipseam dintre invitații de marcă. Neliniștea absenței mele mi se și transmisese.

 

Matei încetă să existe în acest punct. Ultima întrebare pe care și‑o pusese: „Oare nici întîlnirea cu mine însumi să nu fie posibilă?“, întrebare purtată cu el de mult, prevestea sfîrșitul. Încetă să existe în sensul că memoria nu‑i mai slujea la nimic și renunță la ea, o părăsi ca pe o unealtă compromisă. Pornirea la drum inițială a fost iluzorie. În poartă, cînd adulmeca zările, ca orice călător, l‑a oprit o fată. „Sînt Ruxandra Rosetti. Mă știai?“ Și‑a primit musafira cu cinstea cuvenită, chiar dacă ar fi urmat după asta catastrofa, nu avea cum să‑i refuze vizita. S‑au întors amîndoi în casă. „Nu trebuia să fii acolo?“ o întrebă Matei. „Nu. De vreme ce sînt aici, trebuia să fiu aici. E bine la tine și n‑am să mai plec.“ Din slăbiciunea pe care și‑o tolerase întreaga sa viață, Matei admise că era dator s‑o primească. „N‑ai simțul tragicului, zise Ruxandra Rosetti, nu‑ți face griji, se vor descurca și fără tine.“ Descurajarea plutea pe chipul lui Matei. „Există încă o soluție, spuse el, să facem drumul împreună.“ Fata reflectă. „Nu înainte de a rămîne noaptea asta aici.“ Ruxandra Rosetti mărturisi: „Mă obosește războiul cu ei. Vreau să mă odihnesc. Poezia mea nu mă reprezintă. Eu sînt tristă și nefericită. N‑am avut pînă astăzi nici un iubit. Se spun despre mine povești stupide. Cine are nevoie de puritate? Ce poate fi mai demodat decît o fată melancolică? Matei, ești unul din marii vinovați, un complice ticălos, ce pretinzi că ai făcut ca ei să nu triumfe? Ce? Căutînd‑o pe Martha?“ Matei se încurcă în răspunsul prea lung, întortocheat, roși cu