îți clatină orice convingere despre imperfecțiune, «Ești mulțumit, domnule?», îți zice Stoica‑dumnezeu, și tu leșini, n‑ai cuvinte să‑l apreciezi, iar prețul de ți‑l ia denotă că te respectă și că îți știe punga, ei, la un asemenea croitor este dus chiar acum Remus, la proba a cincea și ultima, mîine seară nu se va mai recunoaște, va trebui să‑l ajut eu să‑și regăsească identitatea. Vom țopăi o săptămînă în șir, agățați unii de alții, ca niște ciorchini toamna. Hai, Matei, fii și tu mai vesel, mi‑am luat concediu de la întreprindere scriind în cerere că plec pentru o scurtă vizită în rai, șeful meu nu citește, semnează tot ce‑i pui în față, indivizii de la noi îi duc senini, cam de două ori pe an, propria lui cerere de demisie, sub care își așterne semnătura tacticos și șmecherii o lasă să circule pînă urcă două‑trei trepte ierarhice, apoi o sustrag, ca să nu se îngroașe gluma, nostime sînt motivele invocate în cererile șefului, ultima era de tot hazul, pretindea că este prea visător pentru o muncă atît de prozaică, să nu crezi că este un amețit, un găgăuță pe care îl duc toți de nas, nu, nici vorbă, nu suferă textele, cuvintele, vorbăria, vrea numai rapoarte în cifre, să încerce să‑l înșele cineva cu un asemenea raport, îl prinde din clipa cînd își aruncă ochii pe cearșafurile din fața lui, pune degetul, închizînd puțin ochii, simulînd grozăvia, chiar în punctul nevralgic: «Ce‑i aici?», restul nu‑l interesează, împinge cu nepăsare hîrțogăraia, pînă dispare de pe masa lui și se împrăștie pe jos, mare hoțoman, un ins adorabil, pe el trebuia să‑l iau de bărbat, mi‑a făcut curte doi ani, înalt, drept, ca și Remus, dar nu mototolit, pătat de uleiuri, sfîșiat pînă la coate în șuruburi, cu mînecile spînzurînd, nu, distins, cu un obraz de domnișoară, manierat, ochi mari, seducători, calmi, promițători, te trec fiorii, cucoanele din birouri îl pîndesc și se ascund după colțuri, ca altădată cînd treceau cavaleriștii, cu pintenii lor zornăitori și fetele suave ridicau timide colțul perdelii, etcetera, știi urmarea...“ Pofta de viață a oamenilor, mi‑am zis totdeauna, are ceva indecent în ea, ascunde o mică ticăloșie, revărsarea de apetituri ucide sub crusta ei ceea ce este mai uman în noi, poate de aici noblețea este sinonimă cu reținerea, cu discreția, gesturi abia schițate, o masă frugală, cuvinte șoptite fără grabă, paloarea celor care urcă pînă în miez de noapte cu o carte în mîini și trăiesc între oglinzi mari, severe, care‑i ajută să se controleze și să desăvîrșească ceea ce li s‑a dăruit prin naștere. Nona Mihalcea, cu viața ei prăfoasă, își merita evadarea, inventivă, cu potopul ei de vorbe și digresiunile copilărești, se amăgea cu bună știință. Dar ea mi‑i deștepta, fără voia ei, pe pofticioși. Și eu mă înverșunam împotriva lor, deși nu‑mi încrucișam drumurile cu ei și puteam să‑i nesocotesc și să‑i disprețuiesc oricît. Nona, cu opțiunea ei pentru fantasticul Pavilion regal, răsturnase piedestalul pregătirilor pentru serbări. Kitty, care intervenise și impusese alegerea Nonei, aveam să aflu fără întîrziere, pălise de emoție că va fi iarăși în imperiul fără limită al moștenitorilor de daruri fascinante, că ea însăși se va molipsi din nou de magnificele tentații și că nici o garanție nu folosea la nimic, nu înlături ceea ce este predestinat să‑ți aparțină. Reia își pierduse graiul, însă n‑avea cum opri carul greoi aflat în mers, în plus înnebunea să se vadă în Pavilionul regal, chiar dacă Ieronim Gabură ar fi fost să dispară a doua oară. Ruxandra Rosetti își temperă zelul demolator și pregăti poemele pe care urma să le înscrie pe orbitorii pereți ai castelului. „N‑are sens ca poezia să mai fie pusă în biblioteci și să zacă acolo, s‑o citească moșnegi străvezii și să tremure, curgîndu‑le balele, cînd se ridică din pagini fecioarele despletite, cu trupul lor ca o vioară, nu, poezia trebuie scrisă direct pe ziduri și nici n‑are sens să fie închinată tîrfișoarelor zglobii, ele vor ajunge oricum în patul dorit, lipsindu‑se de acest acompaniament, și nici masculilor sensibili, și pentru ei cearșafurile sînt întinse, ci omului necăjit, rufos, înjurînd de mamă, și cîinilor de pripas, ah! cîinilor de pripas...“ Vestea că Pavilionul regal va găzdui serbările pătrunse în imobilele orașului, trîntind ferestrele și detunînd ușile, apoi se despleti ca o cometă și pluti deasupra noastră. „Băiatule, iubitule, îmi zise Nona, m‑ai înșelat cu un bilețel, dar uite că am dat peste tine, n‑ai reușit să fugi, ți‑a rămas un singur nasture, pe ceilalți ți i‑am rupt ținîndu‑te să nu‑mi scapi iar, de ce mă necăjești, iubitule, și unde îți pierzi vremea? ai idee ce mi‑ai făcut cu căsătoria ta?“ Îmi spuse și de astă dată povestea neroadă cu aranjamentele de căsătorie („Ai să zici că era vorba de Martha“, am spus eu. „Nu, ești un prost“, mi‑a răspuns Nona), îmi izbi doi pumni în coaste și îmi arătă palmele goale, zicînd că le va umple cu dovezi scrise, ca să‑mi închidă gura. Ea singură o ura pe Martha și cu o imprecizie dezolantă îmi reapăru într‑adevăr o discuție despre căsătorie avută cu Nona, dar ea răsucise lucrurile în stilul ei, „Nu‑i adevărat, a țipat, ai venit la mine ca un nătărău și te‑ai plîns, descriind‑o pe zăluda ce te cucerise“, din culorile sumare ale Nonei am dedus că vorbea de Kitty și că întreprinsese, în numele meu, demersuri incalificabile, exact după ce eu mă despărțisem de Kitty, „Ai noroc că este prea nebună ca să mai țină minte, îmi zice Nona, nu te alarma, soarta bărbaților este să fie ridicoli, cît mai ridicoli, n‑am plăcere mai mare decît să contribui și eu puțin la carnavalul discreditării bărbaților, ah, cît vă urăsc, bestiilor, ce vă pasă, din floare în floare și în urmă jalea, prăpădul, dar cine credeți că sînteți voi?“, m‑a bătut după asta cu palma pe față, ca pe un copil, și mi‑a cerut să‑i dau drumul, să n‑o mai țin, ce‑mi imaginez, că‑și face planul pe șantier