nu‑i mai amintesc pe cei vechi din casa Gabură, avem conștiința că niciodată nu ați fost înconjurat de admiratori atît de zeloși. “ Anca era ca atunci cînd mă vizitase acasă, avea același respect exterior care îi dădea dreptul să mă protejeze, fără a se teme de gesturi intime, de ușoare mîngîieri, ce ar fi putut oricînd să treacă pragul, dincolo de apropierea care îi permitea să vină în brațele mele și nici unul să nu luăm seama la ce se întîmplă, era o ființă predestinată iubirii și nu avea vreme să se cenzureze, o prindea orice, emana din firea ei o sinceritate cuceritoare, foarte greu să‑i reziști, ba te vedeai îndemnat să o chemi, să o simți, sinceră și tandră, cu ardoarea aceea nestinsă și admirația înșelătoare, mod atît de plăcut de a spune că artele o predispun la gînduri înalte. Îmi vorbea de admiratori zeloși, dar eu mă simțeam străin, nu mă recunoșteam în idolul lor, nu înțelegeam ce avea comun cu mine această admirație, o lăsam să treacă fără să mă atingă, nefiind de nici un folos chinurilor mele, căutărilor fără sfîrșit, al căror capăt era mereu întrezărit, ca iarăși să dobîndească o distanță enormă, eu trebuind s‑o parcurg, constrîns de însuși sensul vieții mele. Anca evita să‑mi vorbească de Martha, de parcă nu noi doi ne întreținuserăm în atîtea rînduri cu istorisiri despre femeia întîlnită în casa ei, evita un subiect fabulos pentru mine, care avea darul să unifice, în viața mea, atîtea tendințe contradictorii și să‑și subordoneze, punîndu‑le la cea mai cuminte ascultare, toate visurile mele și nemărturisitele aspirații adunate conștiincios de‑a lungul trecerii prin anii ieșiți în cale.

Aveam să mă sperii eu însumi cît de departe mergeau intențiile organizatorilor serbării și pe cîți absorbise uraganul pregătirilor. Prietena mea Nona Mihalcea, fire atît de pozitivă prin însăși formația ei, secondată de Remus, mereu supus, dar inventiv ca un răzvrătit care nu acceptă, sub nici o formă, tutelarea, se asociase și ea, răscolind orașul să mă găsească, pentru a avea putința să aflu chiar din gura ei că locul serbărilor fusese ales de ea și că i se cuvenea un asemenea omagiu, atribuirea celor mai strălucitoare clădiri din cîte existau în ținutul nostru: „Am construit pentru adormiții ăia un Pavilion regal, ai să‑l cunoști în toată splendoarea, aveam dreptul să pretind — asta era odată o practică — să‑mi fie pus la dispoziție cîteva zile, cu excepția unei singure încăperi, Casa Marii Taine, loc de reculegere pentru stăpîn, unde eu n‑am călcat niciodată, a fost construită de doi bătrîni aflați înainte de moarte și care s‑au jurat că nu vor mai pune mîna pe unelte de acum încolo și că vor trăi retrași în celălalt capăt de țară. (Mie, Matei, nu mi‑a fost greu să deduc că nu Luca se reculegea în Casa Marii Taine, ci Taisa, că aici era închisoarea ei, aleasă de ea, că se va zidi aici, și că serbările vor triumfa zgomotoase și sălbatice, în vreme ce în miezul acelei petreceri va fi stăpînă reculegerea cea mai adîncă, sîmbure regenerator cînd pustiul se va așterne după furtuna trecătoare, nesățioasă, nebună, eu și vedeam cum seri la rînd, în Pavilionul regal, stau alături, nesocotindu‑se, separate de un zid de gheață, cugetarea, taina, strălucirea înțelepciunii și de cealaltă parte, bucuria ușuratică, beția vanității, cultul avuției și al succesului, iar în ce mă privește, fiind obligat să mă divid, să fiu și într‑o parte și în cealaltă, nemulțumit de fiecare dată că nu sînt acolo unde ar fi trebuit, poate Casa Marii Taine era însăși casa mea, dar în acest caz Martha, ce urma să se întîmple cu Martha, ce urma să facă și în ce măsură mai puteam fi lîngă ea? Pavilionul regal, în nopțile petrecerilor, îmi rezerva sfîșieri incredibile și toți mă încredințau că îmi sînt hărăzite, pînă și Nona vociferase în căutarea mea, ca să‑mi anunțe ceea ce își imagina că reprezintă pentru mine fericirea, adică să atragi asupra ta atenția tuturor, pe cînd tu, încrîncenat în singurătate, să fugi de acolo, mi‑a și zis: „Vei fi un rege“, dar ce rege este acela care nu‑și dorește să fie și nici nu are învățătura domniei, iar prețul pe care îl pune pe regatul său este egal cu valoarea pulberii de pe tălpile sandalelor sale?) Am obținut Pavilionul, a continuat să zică Nona, și l‑am făcut pînă și pe Gabură să amuțească. (Eu iarăși știam că mutarea serbărilor în Pavilionul regal îl îngrozise pe Gabură, făcîndu‑l să albească deplin într‑o singură noapte, din întunericul sufletului său răsărise, după ce se zbătuse acolo, groaza din zilele cînd Kitty îl făcuse să dispară, îmbrățișîndu‑l, îi licărise în mintea aprinsă un înțeles uitat, cercul se strîngea iar și el, Gabură, neputincios, se temea pînă și să strige, ca nefericiții prinși de avalanșe în munți, cînd o silabă strigată prea tare, cu ecoul ei, clatină echilibrul fragil al dezastrului, răsturnînd vezuvii de materie albă, într‑o dezlănțuire demențială și ultimă.) Am obținut Pavilionul și vom țopăi în el, imaginează‑ți că mi‑am pierdut răbdarea și l‑am determinat pe Remus să‑și reînnoiască uluitor garderoba, ceea ce n‑a mai izbutit din vremuri antice, deși mereu îl auzi ce idee grozavă i‑a trecut prin cap și ce costum are să‑și comande, și la ce croitor, a descoperit unul ținut în onoruri ca un prinț, clienții îngenunchează înaintea lui și îi sărută dreapta în semn de mulțumire, în timp ce el zice: «Să fii sănătos», ca și cum i‑ar da un picior undeva, să scape mai repede și să vină altul la rînd, un croitor rămas din evul mediu, un demon de breaslă, cu simțul măsurătorii în geana ochiului stîng, potrivind hainele pe tine ca însuși dumnezeu, te uiți în oglindă și juri că au crescut pe tine, ca podoabele vegetale pe cele mai elegante și depravate plante, ridici mîinile, te întorci, te răsucești în jurul tău, ca în jurul unui pivot ce te ține înfipt în lume, nici un cusur, desăvîrșirea care