Mai târziu, impresionat, pesemne, de sincera mea admirație pentru frumusețile Altaiului, Ciorosov deveni mai comunicativ. Câteva din zgârcitele lui povestiri despre locurile deosebit de frumoase ale ținutului mi se întipăriră în minte cu o mare limpezime, atât de surprinzător de ascuțit era spiritul lui de observație.

Atelierul său — o cameră mare, netencuită, cu ferestre uriașe — ocupa jumătate din casă. Din mulțimea de schițe și tablouri, nu prea mari, se distingea o pânză spre care m-am simțit atras dintr-odată. Din explicațiile lui Ciorosov, am aflat că era o variantă personală a marelui tablou „Denî-Der” („Lacul Duhurilor de Munte”), păstrat într-unul din muzeele siberiene.

Am să descriu în amănunt pânza asta, dat fiind că ea are o mare însemnătate pentru înțelegerea celor ce urmează.

Culorile dense ale tabloului erau luminate de razele soarelui după-amiezii târzii. Oglinda vânătă-cenușie a unui lac, din chiar mijlocul pânzei, respira o răcoare și o tăcere tihnită. În primul plan, pe malul neted semănat de bolovani, zace un trunchi de cedru, conturându-se pe fondul velinței, de iarbă, al cărui verde alternează cu albul imaculat al unor pete de zăpadă. Un bloc mare albăstrui de gheață s-a înfipt în mal, chiar lângă rădăcinile cafenii ale cedrului prăvălit. Alte mici blocuri de gheață, precum și pietrele mari cenușii de pe mal proiectează pe fața nemișcată a lacului umbre: când verzui, când albastre-cenușii. Doi cedri pitici, despuiați de vânturi, își înalță ramurile dese ca pe niște mâini ridicate spre cer. Într-al doilea plan, se văd, crescând din apa lacului, pereții albi ca zăpada ai unor munți cu creste ascuțite și coaste stâncoase, colorate în violet și galben deschis. În mijlocul pânzei, un ghețar își înfige în apă baza grunțoasă de un albastru intens, iar deasupra lui, la înălțimi amețitoare se ridică spre cer o piramidă ca de diamant în trei muchii, la stânga căreia izvorăște o maramă de nori trandafirii. În stânga văii abrupte — pe care a coborât ghețarul — se află un munte de formă perfect conică, înveșmântat și el într-o mantie strălucitoare de zăpadă. Numai rarele dungi galben deschis, ce se străvăd de sub mantia albă, marchează malurile stâncoase. Muntele acesta se sprijină pe o temelie largă ce-și coboară în apă treptele de piatră, ca pe o scară uriașă, până la capătul cel mai îndepărtat al lacului…

Tabloul radia o atmosferă de renunțare deplină, de puritate rece, strălucitoare și care mă subjugase cu desăvârșire în drumul meu prin munții Katunului. Am stat așa multă vreme, tăcut, cu privirile ațintite spre adevăratul chip al munților Altai, minunându-mă de agerul simț de observație de care dăduse dovadă poporul, botezând lacul acesta cu numele: „Denî-Der” — Lacul Duhurilor de Munte.

— Unde ați găsit un asemenea lac? întrebai eu într-un târziu. Și oare există el aievea?

— Există și trebuie să mărturisesc că în realitate este mult mai frumos. Meritul meu constă numai în redarea corectă a esențialului, răspunse Ciorosov. De altfel, realizarea acestor impresii esențiale m-a costat destul de scump… Da, și nici aflarea acestui lac nu este prea lesnicioasă, măcar că, fără îndoială, lacul poate fi totuși găsit. Dar dumneata ce nevoie ai de el?

— Nicio nevoie, doar așa, ca să admir și eu un loc minunat. Că dacă vezi una ca asta, nici de moarte nu te mai temi.

Pictorul mă privi cercetător și-mi spuse:

— Da, să știi că ai rostit un mare adevăr.

„Nici de moarte nu te mai temi”. Cu siguranță că nu cunoști legendele oiroților legate de acest lac.

— Trebuie că sunt foarte interesante, de vreme ce au botezat lacul cu un nume atât de poetic.

Ciorosov își mută privirea asupra tabloului.

— N-ai băgat de seamă nimic neobișnuit?

— Ba da. Uite aici, în colțul din stânga, unde se înalță culmea asta în chip de con, răspunsei eu. Vă rog să mă iertați, dar aici culorile mi s-au părut absolut nefirești.

— Ia mai privește-le o dată, dar așa… mai atent…

Mi-am ațintit din nou ochii asupra tabloului și trebuie să spun că măiestria pictorului era atât de mare, încât pe măsură ce mă uitam mai mult, sesizam tot mai multe amănunte, amănunte izvorâte parcă din adâncurile tabloului. De la poalele muntelui celui conic se ridica un nouraș alb-verzui, radiind o lumină slabă. Încrucișarea acestei iradieri cu razele reflectate de lumina strălucitoare a zăpezii isca pe fața apei lungi fâșii de umbre și tonuri de un roșu nemaivăzut.

Pete asemănătoare, dar mai intense, aproape sângerii, se zăreau pe locurile de unde se desprinseseră bucăți de stâncă. Iar acolo unde de după zidul alb al muntelui răzbăteau razele directe ale soarelui, se conturau deasupra ghețurilor și stâncilor un fel de coloane înalte de fum sau de vapori albaștri-verzui, aducând cu niște imense siluete omenești, care dădeau peisajului un aer fantastic și răuvestitor, parcă.

— Nu înțeleg ce poate fi aci, spusei eu, arătând coloanele albăstrii-verzui.

— Și nici nu te osteni să-nțelegi, zâmbi Ciorosov. Dumneata cunoști bine natura, o îndrăgești, dar nu-i dai crezare.

— Dar dumneavoastră cum vă explicați aceste lumini roșii de pe stânci, stâlpii albaștri-verzi, norii radiind lumină proprie.

— Explicația e simplă: duhurile munților, răspunse pictorul foarte liniștit.

M-am întors surprins către el, dar n-am aflat pe chipul lui indescifrabil nicio urmă de surâs.

— Nu glumesc deloc, continuă el la fel de netulburat. Dumneata socoteai că i s-a dat lacului acestuia numele pe care-l știi, numai pentru frumusețea lui nepământească? De frumos o fi el frumos, dar vezi că renumele lui nu-i chiar din cele bune. Uite eu, de pildă, am pictat tabloul, dar abia am scăpat cu zile din locurile acelea. Am fost acolo în nouă sute nouă, ș-apoi până-n nouă sute treisprezece am tot zăcut…

L-am rugat pe Ciorosov să-mi povestească și mie legendele lacului aceluia. Ne-am așezat într-un colț, pe un divan larg, acoperit cu un covor mongol, țesut din lână aspră, galbenă-albastră. Din colțul acela, vedeam perfect de bine tabloul înfățișând „Lacul Duhurilor de Munte”.

— Frumusețea lacului, — începu Ciorosov, — a atras încă din vechime pe oamenii noștri, dar niște forțe necunoscute curmau adesea viața îndrăzneților care se încumetau să