răzbată până la malurile lacului. Am simțit și eu chiar pe pielea mea acțiunea fatală a lacului, dar despre asta o să vorbim mai încolo. Interesant este că lacul e mai frumos ca oricând în zilele călduroase de vară, ori tocmai în asemenea zile se manifestă mai cu osebire forțele sale ucigătoare. De cum zăreau luminile roșii sângerii de pe stânci și sclipirile albastre-verzui ale stâlpilor fantomatici, oamenii erau cuprinși de senzații stranii. Vârfurile înzăpezite din jur îi striveau parcă cu o greutate de nesuportat, în fața ochilor începea să le joace hora năucitoare a razelor de lumină. Oamenii erau atrași spre masivul muntelui conic, unde li se năzăreau siluetele albastre-verzi ale duhurilor muntelui, dănțuind fantastic în jurul norului, care răspândea o lumină verzuie. Dar de îndată ce oamenii se apropiau de locul acela, totul dispărea, și muntele rămânea singuratic, străjuit doar de stâncile pleșuve. Sufocându-se, abia mai putându-și trage picioarele, sleiți de puteri, cu sufletul apăsat de senzații stranii, nenorociții se îndepărtau cât mai repede de locul blestemat, dar, de obicei, pe drum îi ajungea moartea. Doar câțiva vânători deosebit de rezistenți au izbutit, după chinuri nemaipomenite, să ajungă cu zile până la iurta cea mai apropiată. Unii au murit curând după aceea, alții au zăcut multă vreme, pierzând pentru totdeauna fosta lor rezistență și îndrăzneală. De atunci a căpătat Denî-Der un nume rău, a cărui veste s-a întins în tot ținutul și oamenii au încetat aproape cu desăvârșire să calce malurile lacului. Nu găsești acolo nicio sălbătăciune, nicio pasăre, iar pe malul stâng, unde are loc hora duhurilor nu crește nimic, nici măcar iarba nu încolțește.

Cunoșteam încă de mic legenda aceasta și ardeam de mult de dorința să cercetez și eu domeniile duhurilor de munte. Acum vreo douăzeci de ani am petrecut acolo două zile în completă singurătate. În prima zi, n-am băgat de seamă nimic deosebit și am lucrat în tihnă, realizând câteva studii. Dar pe cer se perindau nori deși, din pricina cărora lumina era mereu schimbătoare și nu-mi îngăduia să prind și să realizez transparența aerului de munte. Atunci, am hotărât să înnoptez în pădure, cam la o jumătate de verstă de lac, și să mai rămân acolo încă o zi. Către seară am simțit în gură o senzație curioasă, ca o arsură care mă tot silea să scuip, și o greață ușoară. De obicei rezistam bine la mari înălțimi și am fost uimit că de data aceasta aerul rărit al munților are o asemenea acțiune asupra organismului meu.

Ziua a doua se vesti minunat de frumoasă încă din zori. M-am târât până la lac, cu capul greu și simțind o mare slăbiciune. Curând însă m-am adâncit în muncă și am uitat totul. Soarele se ridicase fierbinte, când mi-am terminat studiul (care mai târziu a stat la baza viitorului tablou) și am dat la o parte șevaletul, ca să arunc o ultimă privire de ansamblu asupra lacului.

Eram grozav de ostenit, mâinile îmi tremurau, uneori îmi simțeam capul tulbure, senzația de greață creștea mereu. În clipa aceea, am zărit duhurile lacului. Pe fața străvezie și netedă a apei lunecă ușor umbra unui nor jos. După semiîntunericul de-o clipă, razele piezișe ale soarelui părură încă mai luminoase. La marginea umbrei fugare a norului urmărit de lumină, apărură deodată câțiva stâlpi diafani, aducând cu niște imense siluete omenești, învăluite în mantii largi de o fantomatică culoare albastră-verzuie. Ba apăreau, rămânând neclintite, ba se mișcau, lunecând cu repeziciune de colo-colo, ba se topeau iarăși în văzduh. Priveam nemaipomenita apariție, strivit, copleșit de teamă.

Hora tăcută a duhurilor se mai roti câteva minute, apoi stâncile sclipiră de reflexe și izbucniri de luminițe sângerii. Iar sus, deasupra întregii minunății, atârna norișorul în formă de ciupercă, luminat totul de iradierile lui slabe verzui.

M-am simțit cuprins fără veste de un val de noi puteri, privirea mi s-a ascuțit, stâncile depărtate s-au apropiat parcă, ajutându-mă să disting toate amănuntele coastelor repezi. M-am repezit la pensule și-am început să lucrez cu o energie sălbatică, străduindu-mă febril să prind culorile necesare și să fixez cu grăbite trăsături de penel peisajul acela nemaiîntâlnit.

Deasupra lacului trecu o adiere ușoară și, pe dată, norul și fantomele albastre-verzui dispărură. Numai luminițele purpurii de pe stânci sclipeau sumbru ca și înainte, fărâmițându-se pe suprafața apei în umbrele aruncate de stânci. Agitația care mă cuprinsese începu să slăbească, sfârșeala resimțită înainte se întoarse și mai puternică, de parcă toată energia mi s-ar fi scurs prin vârful degetelor care strângeau pensulele și paleta. O presimțire rea mă sili să mă grăbesc. Mi-am închis lădița cu schițe, mi-am strâns lucrurile, simțind clipă de clipă o povară tot mai grea apăsându-mi pieptul și capul…

Vântul începu să sufle mai tare. Oglinda albastră și transparentă a lacului se tulbură. Norii acoperiră piscurile golașe și culorile luminoase din jur începură să-și piardă strălucirea. Însuflețirea și frumusețea imaculată a lacului pieriră, făcând loc unei atmosfere posace și triste. Reflexele roșiatice se stinseră și în locul arătărilor fantomatice, între petele zăpezii albe nu se mai vedea decât negrul stâncilor întunecoase. Respiram greu, aerul îmi țâșnea șuierând din plămâni și când izbutii în sfârșit să mă întorc cu spatele spre lac, abia mai puteam ține piept greutății care mă copleșea. Am parcurs ca într-un vis nelămurit drumul până la punctul de întâlnire cu călăuzele mele, care refuzaseră categoric să mă însoțească la Denî-Der. Ca într-un coșmar, munții se legănau în fața ochilor mei. Accesele de greață m-au sleit de puteri. Mă prăvăleam deseori la pământ și rămâneam întins cu fața în jos, neputându-mă ridica. Cum am ajuns până la călăuze nu-mi mai amintesc, de altfel nici nu are vreo însemnătate. Important era că lădița cu schițele făcute la Denî-Der, pe care mi-o legasem de spate, a ajuns nevătămată.

Călăuzele m-au văzut de departe și și-au dat seama ce se petrecea cu mine. M-au transportat până la tabără și m-au culcat cu fața-n sus, sprijinindu-mi capul pe un cobur.

„Totuși, ai să te prăpădești, Ciorosov”, mi-a spus șeful călăuzelor, cu