De prăpădit, însă, după cum vezi, nu m-am prăpădit, dar multă vreme m-am mai simțit foarte prost. Moleșeala și slăbirea vederii mă împiedicau să lucrez și-mi amărau viața. La pânza cea mare „Denî-Der” am început să lucrez abia peste vreun an de zile. Iar la asta, pe care o am aici, am continuat să tot lucrez, când m-am înzdrăvenit cu totul. După cum vezi adevărul asupra lacului Denî-Der și a duhurilor de munte care sălășluiesc pe acolo m-a costat destul de scump.

Ciorosov tăcu. Prin oblonul ferestrei mari se vedea toată valea, cufundată în lumina amurgului. Subjugat de povestirea pictorului, nu aveam niciun temei să pun la îndoială spusele lui, dar mă frământam totuși, neputând găsi nicio explicație fenomenelor stranii pe care le redase în tablourile sale. Trecurăm în sufragerie. O lampă „Petromax”, care atârna deasupra mesei, alunga cu lumina ei strălucitoare umbra de ireal iscată de ciudata povestire a pictorului. Nu m-am mai putut stăpâni și l-am întrebat cum aș putea ajunge la lacul Duhurilor de munte, dacă mi se va ivi prilejul cândva să mai trec prin acele locuri.

— Aha, te-a cucerit lacul, așa-i! zâmbi Ciorosov. Foarte bine, vizitează-l dacă nu te temi. Notează.

Mi-am scos carnetul de însemnări, creionul și m-am pornit să notez.

— Lacul se află în lanțul munților Katun, la capătul său răsăritean. În defileul adânc dintre culmile Katunului și Ciniskului. La vreo patruzeci de kilometri de la gurile râului Argut, în susul apei pe dreapta se varsă pârâul Iuneur. Locul acesta e lesne de găsit, pentru că aici Argutul face un cot și gurile Iuneurului se varsă într-o vale netedă și largă. De la gurile Iuneurului, mergi mai departe, urmând malul stâng al Argutului. Cam după vreo șase kilometri, pe mâna dreaptă, ai să dai de un izvor sau dacă vrei mai curând să-i spunem pârâiaș. Pârâul nu-i prea mare, dar valea lui e foarte largă și se înfige adânc în lanțul Katunului. Pe valea asta trebuie să mergi. Locul e uscat, zadele cresc aici înalte, rămuroase. După ce ai să urci destul de mult, ai să dai de un mare prag abrupt, de pe care se prăvălește o mică cădere de apă. Aici valea ocolește spre dreapta, fundul văii devine tot mai întins, neted de tot, și de-a lungul ei se înșiră lanț cinci lacuri. Să tot fie o verstă între unele, jumătate de verstă între altele. Ultimul lac, cel de al cincilea, dincolo de care nu mai poți trece e Denî-Der. Asta-i tot. Vezi doar să nu confunzi defileurile, că văi și lacuri sunt multe în munții aceia. Da, bine că mi-am adus aminte: uite un bun semn de recunoaștere! La gurile pârâului, chiar când cotești, venind din valea Argutului, ai să găsești o mică mlaștină. Pe malul ei, cum vii pe stânga, se înălța pe vremuri o uriașă zadă uscată. Ramuri nu mai avea pe ea, doar sus de tot, trunchiul ei se desfăcea în două vârfuri uscate și ele, ca furca diavolului. Dac-o mai fi stând și astăzi la locul ei ai să te poți orienta după dânsa.

Mi-am însemnat indicațiile lui Ciorosov, fără să bănuiesc ce însemnătate vor avea pentru mine mai târziu.

A doua zi am cercetat din nou tablourile lui Ciorosov, dar niciunul din ele nu se putea compara cu „Denî-Der”. Înțelegând ce valoare mare are tabloul acesta, nici nu m-am încumetat să sper că l-aș fi putut dobândi cu modestele mele mijloace. Am cumpărat două mici studii de munți înzăpeziți și pictorul mi-a mai dăruit o schiță, în peniță, care înfățișa cu multă măiestrie și adâncă cunoaștere dragele mele zade.

La despărțire Ciorosov mi-a spus:

— Văd că nu-ți poți lua ochii de la „Denî-Der”, dar pânza asta nu ți-o pot dărui. Am să-ți dăruiesc studiul făcut pe malul lacului. Doar că… — se întrerupse el câteva clipe, — ai să-l capeți abia după ce oi muri eu, acum mi-ar fi greu să mă despart de el. Lasă, nu te necăji, n-ai să ai mult de așteptat… o să-l primești curând, adăugă pictorul cu liniștea lui atât de tulburătoare.

Dorindu-i lui Ciorosov viață lungă, iar mie să-l mai întâlnesc cât de curând, am încălecat și m-am despărțit de el. Și soarta a vrut să nu-l mai văd de atunci…

A trecut multă vreme fără să mai viu în Altai. Patru ani s-au scurs într-o muncă încordată, iar al cincilea m-a scos vremelnic din front. M-a doborât un reumatism crâncen — boala profesională a călătorilor prin taiga. Am zăcut șase luni și mai bine, și abia apoi am mai avut de furcă cu inima slăbită de boală.

Ostenit de plictiseală și trândăvia silită la care eram supus, am fugit până la urmă din însorita stațiune balneară din sud și m-am întors în încețoșatul, dar nu mai puțin dragul Leningrad. Din însărcinarea direcției generale am pornit să cercetez zăcămintele de mercur de la Sefidcan, din Asia Centrală. Nădăjduiam ca acolo, sub soarele arzător al Turkestanului, să-mi alung din mădulare boala cea rea și să mă pot întoarce din nou în sălbăticia melancolică a nordului, care mă subjugase pentru tot restul zilelor mele. Eram în această privință, asemeni oamenilor care nu iubesc decât o singură dată în viață, și-mi stăpâneam tot mai anevoie accesele de dor după Siberia mea dragă.

Într-o seară caldă de primăvară, pe când mă aflam în biroul meu de acasă, în fața microscopului, mi se aduse un colet care mai mult mă întristă decât îmi aduse bucurie. Într-o lădiță îngustă din scânduri de cedru, mi se trimitea studiul „Denî-Der” ca pe un vestitor al morții lui Ciorosov: pictorul își sfârșise viața de muncă.

A fost destul să-mi arunc o singură privire asupra „Lacului Duhurilor de Munte” pentru a fi copleșit de amintiri. Depărtata și inaccesibila frumusețe a Denî-Der mă umplu de o tristețe cumplită. Străduindu-mă să spulber această stare de neliniște, mă hotărâi să mă cufund în muncă și potrivii sub obiectivul microscopului o nouă plăcuță de minereu mercurifer din Sefidcan. Mâna, deprinsă de ani cu această muncă, coborî tubul obiectivului,