potrivii șurubul micrometric al focarului și mă cufundai în studiul ordinei de cristalizare al rocii mercurifere. Plăcuța bine șlefuită era de cinabriu aproape pur și cercetarea ei nu era prea lesnicioasă. Nuanțele gingașe ale culorilor, reflectate de suprafața strălucitoare a plăcuței, se pierdeau în sclipirea luminii electrice. Am înlocuit oglinjoara luminatorului opac cu una de tipul Silverman pentru lumină indirectă și am făcut contactul lămpii cu lumină albă — „Lumina zilei” cum i se mai spune, o născocire minunată, care înlocuiește soarele în lumea de proporții reduse a microscopului.

Lacul Duhurilor de Munte continua să-mi strălucească în fața ochilor minții, așa că la început nici nu m-am mirat zărind la microscop reflexele roșii-sângerii, iscate pe suprafața albăstrie a oțelului plăcuței, reflexe care mă uimiseră odinioară la tabloul pictorului Ciorosov. Abia peste o clipă-două mi-a ajuns în conștiință gândul că nu privesc tabloul, ci observ reflexele interne ale rocii mercurifere. Am răsucit puțin suportul microscopului și luminile roșii-sângerii sclipiră, unele stingându-se, altele căpătând o nuanță roșie-cafenie mai intensă, în timp ce restul suprafeței minereului continua să rămână rece, de un albastru ca al oțelului. Tulburat de presimțirea luminii ce urma să se facă în mintea mea, am întors raza lămpii cu lumina albă spre pânza înfățișând Lacul Duhurilor de Munte și am zărit îndată — pe stâncile de la baza muntelui conic aceleași nuanțe de culoare, tonuri absolut identice cu acelea zărite o clipă înainte la microscop.

Am întins grăbit mâna după tabelele culorilor și m-am convins îndată că formulele culorilor… Dar ce rost ar avea să mai înșir aici formulele cu pricina! E destul dacă am să vă spun că mineralografia — știința care studiază diferite minereuri de metale — are la dispoziție niște tabele de culori cuprinzând toate nuanțele posibile și imposibile, în număr de aproape șapte sute.

Fiecare nuanță are simbolul ei și suma nuanțelor ne dă formula optică a minereului. Ei bine, am constatat cu ajutorul acestor tabele că nuanțele culorilor folosite de Ciorosov la redarea sălașului duhurilor de munte, corespund întocmai formulei chinovarului în anume condiții de iluminare, de incidență și în funcție de întreg jocul acela complicat de lumini, care în știință se cheamă interferența undelor de lumină. Taina lacului Denî-Der îmi deveni deodată perfect clară. Nu înțelegeam un singur lucru: de ce nu-mi venise ideea asta încă atunci, de mult, în munții Altaiului.

Am telefonat îndată după un taxi și peste câteva minute am ajuns în fața gardului, dincolo de care se zăreau ferestrele mari și luminate încă ale unui laborator de chimie. Prietenul meu, un priceput chimist și metalurg, mai era în laborator.

— A, tu erai, urs siberian! m-a întâmpinat el. Ce mai poftești? Iarăși vreo analiză ultra-urgentă?

— Nu, Dimitri Mihailovici, am venit să-ți cer o informație. Ce lucru deosebit știi despre mercur?

— O, despre mercur! Mercurul e un metal atât de minunat, încât s-ar putea scrie o carte groasă de tot despre el. Spune-mi mai clar ce anume te interesează.

— Uite ce-i. Știu că mercurul fierbe la trei sute șaptezeci de grade, dar când se evaporă?

— Se evaporă întotdeauna, dragul meu inginer, cu excepția marilor geruri.

— Înseamnă că e foarte volatil?

— Neobișnuit de volatil pentru marea lui greutate specifică. Ține minte: la plus douăzeci de grade, într-un metru cub de aer saturat cu vapori se găsesc cincisprezece sutimi de gram de mercur, iar la o sută de grade — avem aproape două grame și jumătate.

— Încă o întrebare! Vaporii sunt luminiscenți, au propria lor lumină sau nu? Și ce culoare anume au?

— Propria lor lumină — n-au, uneori însă, când vaporii concentrați de mercur sunt străbătuți de o rază de lumină, aduc o iradiere albastră-verzuie. Iar supuși unor descărcări electrice, într-o atmosferă de aer rărit, radiază o culoare verde-albă…

— Totul e limpede. Mulțumesc mult!

Peste alte cinci minute sunam la ușa medicului meu. Auzindu-mi vocea, blajinul moșneguț apăru el însuși în vestiar, cu un aer foarte neliniștit:

— Ce s-a întâmplat? Iar te supără inima?

— Nu, toate-s în ordine. Vă supăr doar o clipă. Spuneți-mi vă rog, care sunt simptomele otrăvirii cu vapori de mercur?

— Hm-m… îndeobște… mercurul… o salivație excesivă, grețuri, vărsături… cât despre aburii de mercur — nu-mi amintesc. Stai să mă uit… Intră-n casă.

— Nu-nu, sunt grăbit. Căutați repede, vă rog, Pavel Nikolaievici!…

Bătrânul intră în cabinet și se întoarse curând cu o carte deschisă.

— Uite, vaporii de mercur: scăderea tensiunii, excitația psihică, respirație accelerată și sacadată și — apoi moartea provocată de o paralizie a inimii…

— Asta-i strașnic! izbucnii eu, nemaiputându-mi reține însuflețirea.

— Ce-i strașnic? Să mori otrăvit?

Eu însă pufnii în râs, bucurându-mă ca un băiețoi rău crescut de nedumerirea bătrânului medic și o luai la goană jos pe scară. Acum știam că ipotezele mele erau juste.

Întors acasă, am telefonat șefului meu și i-am comunicat că interesele muncii noastre îmi cer să plec neîntârziat în Altai. L-am mai rugat să-mi îngăduie să iau cu mine pe Krasulin, tânăr absolvent al institutului, a cărui forță fizică și gândire limpede îmi erau de mare folos în starea de slăbiciune în care mă mai aflam în vremea aceea.

Pe la jumătatea lui mai se poate ajunge fără prea mari greutăți până la lacul din munți. Și tocmai la vremea asta, am părăsit și eu cătunul Inia de pe șoseaua Ciuiskului, însoțit de Krasulin și de doi încercați muncitori din taiga.

Îmi aminteam perfect de bine toate indicațiile căpătate de la răposatul pictor, dar, și asta este mult mai important, în buzunarul de la piept aveam carnetul de însemnări vechi și rupt în care-mi însemnasem descrierea itinerariului spre lac, pe care mi-o făcuse Ciorosov.

Când micul meu detașament își instală seara cortul pentru popas, în fața zadei uscate, care aducea cu o furcă, am simțit, plin de emoție, că a doua zi se va verifica justețea raționamentelor mele. Din două, una: ori ipotezele mele croite prin sihla fanteziei vor fi confirmate, ori se va dovedi că am născocit o poveste și mai absurdă ca aceea a legendarelor duhuri ale pictorului oirot.

Agitația mea se transmise și lui Krasulin, și