o mașină de spirt pe care găteau mîncarea, iar pe o stinghie atîrnau un felinar. Pe cîini îi legau de sănii, în jurul iurtei. După două zile de drum, în care timp străbătuseră cincizeci și cinci de kilometri de la locul de debarcare, construiră primul depozit de provizii, menit să le folosească la întoarcere. Pentru a putea recunoaște locul, ridicară o piramidă din blocuri de zăpadă. În vîrf înălțară un steag roșu.

A treia zi, urcușul deveni mai anevoios. Întîlneau acum mai multe crăpături, care îngreuiau simțitor mersul. Erau nevoiți să înainteze cu mai multă băgare de seamă, încercînd mereu zăpada, ca nu cumva să cadă în vreo crăpătură. Spre seară, numeroase semne le indicară o apropiată schimbare a reliefului.

La nord, vîntul împrăștia norii. Printre vălătucii cenușii de nori se zăreau cînd și cînd munți destul de înalți, ce se întindeau pînă hăt departe la orizont. Pe fondul de un alb imaculat al acestor munți se profilau niște creste sumbre. Soarele, care nu mai asfințea, părea că se rostogolește deasupra coamei acestui lanț muntos. Lumina lui mată străbătea prin pîcla norilor, împurpurîndu-i. Cîmpia înzăpezită se acoperi cu pete și dungi trandafirii, albăstrii și liliachii, împrăștiate cu dărnicie de lumina solară răsfrîntă de tăriile cerului. Pustiul de omăt și misteriosul lanț muntos, ivit pentru prima oară în fața privirilor uimite ale oamenilor, întregeau o priveliște de basm.

Trei zile în șir urcară lanțul muntos pe care îl denumiră „Russki”, împiedicați adesea de crăpăturile mari din gheață; înaintau printr-o vale transversală, mărginită în dreapta și în stînga de coame stîncoase.

Torentul de gheață, adică ghețarul ce cobora pe valea povîrnișului sudic al muntelui, era lat cam de un kilometru, fiind încadrat în ambele părți de versanți stîncoși, sumbri și destul de abrupți, ce alternau cu pante mai line, acoperite cu un strat gros de zăpadă. Cele dintîi erau presărate cu sfărîmături mai mari sau mai mici de bazalt [5], iar ici, colo, în locuri ferite, formau un fel de poienițe cu vegetație polară. În vreme ce mergeau, Kaștanov cerceta stîncile, iar Gromeko aduna plante. Papocikin nu se alese aproape cu nimic; timp de o zi întreagă el găsi numai cîteva insecte, pe jumătate moarte în zăpadă, sau vii prin poiene.

Nori groși acopereau cerul, plutind atît de jos, încît mai că atingeau creștetul exploratorilor, care înaintau ca printr-un coridor larg, dar foarte scund, cu pardoseala albă, crăpată, cu pereții negri și tavanul cenușiu. Pretutindeni unde fundul văii cobora într-o pantă mai abruptă, suprafața mai mult sau mai puțin netedă a gheții se transforma într-un fel de lavină înghețată, cu nenumărate crăpături, iar adesea cu mormane de sloiuri peste care săniile treceau anevoie; oamenii și cîinii se trudeau din răsputeri. Și nu reușeau să facă mai mult de vreo zece kilometri pe zi. Vremea continua să fie urîtă. Vîntul de la miazăzi mîna norii care pluteau jos de tot și ascundeau privirilor culmile munților: povîrnișurile lor negre încadrau suprafața accidentată a ghețarului, pe care săniile înaintau cu greu. Pe alocuri, călătorii erau nevoiți să descarce săniile și să care ei bagajele peste blocurile de gheață. În sfîrșit, în seara celei de a treia zile ajunseră la o trecătoare aflată la o înălțime de aproape o mie cinci sute de metri deasupra nivelului mării, avînd aspectul unei cîmpii înzăpezite. Timpul se menținea mohorît. Coama muntelui era cufundată cu totul în norii plumburii, ce goneau spre miazănoapte, și expediția înainta mereu printr-o ceață ușoară care ascundea împrejurimile. Nu se vedea nici pînă la o sută de pași.

Acest lucru nu le prea fu pe plac călătorilor noștri, căci dacă ar fi fost senin, priveliștea de necuprins ce se înfățișa în fața ochilor de pe această culme le-ar fi îngăduit să schițeze harta unei părți însemnate a Țării lui Nansen.

Amenajară în această trecătoare un alt depozit, unde lăsară și colecția adunată de geolog pe crestele versantului sudic. De la începutul călătoriei, zoologul nu se alesese decît cu pielea și craniul unui bou moscat [6].; înainte de a intra în trecătoare, expediția întîlni o mică cireada de aceste animale.

UN COBORÎȘ FĂRĂ SFÎRȘIT

Versantul nordic al lanțului muntos avea un aspect cu totul diferit; aici se întindea o imensă cîmpie de zăpadă, care cobora în pantă lină spre nord. Cîinii trăgeau ușor săniile la vale. Dar vremea se înrăutăți; vîntul ce sufla cu insistență dinspre sud aducea nori deși, care pluteau foarte jos, ascunzînd cu desăvîrșire depărtările; adesea se stîrnea cîte o vijelie, și numai datorită faptului că mergeau cu vîntul în spate, iar temperatura nu cobora sub 10–15°, călătorii puteau înainta fără prea multă greutate. Întîlneau crăpături destul de des, dar toate erau înguste, așa că le puteau trece cu ușurință. Din pricina viscolului înaintau însă cu băgare de seamă, căci adesea zăpada proaspătă ascundea cu totul aceste capcane. Către sfîrșitul zilei, furtuna era atît de năpraznică, încît abia-abia izbutiră să ridice iurta.

A doua zi dimineața, iurta era acoperită pînă sus de zăpadă. Borovoi, care se sculase înaintea celorlalți pentru a face observații meteorologice, deschise ușa și intră cu capul într-un troian de zăpadă. Trebuiau deci să-și croiască o ieșire. Cînd ieșiră afară, constatară că săniile și cîinii dispăruseră. În jurul cortului nu se vedeau decît nămeți uriași. Dar era lesne de ghicit că lucrurile și animalele fuseseră doar acoperite de zăpadă, deoarece în acest pustiu nu avea cine să fure lucrurile, iar cîinii nu puteau fugi. Se apucară cu toți să dea zăpada la o parte. Auzind glasurile oamenilor, cîinii începură să-și facă singuri drum prin nămeți, pentru a-și primi mai curînd rația de dimineață. Era interesant să vezi cum ba ici, ba colo, zăpada începea să se ridice ca un mușuroi, din care ieșea în sfîrșit capul lățos — negru, alb sau bălțat — al unui cîine, care schelălăia de bucurie.

Pe întinderile de necuprins, zăpada proaspătă se așternuse într-un strat gros cam de vreo jumătate de metru, formînd nămeți numai acolo unde întîlnise obstacole: iurta, săniile și cîinii. Întrucît în timp ce ningea suflase