puţin, saltă ca o gâscă, încercând să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer, altele turtind genunchii domnului şi doamnei, care mai vor, cine ştie, să prindă trenul de Sinaia sau de Constanţa, unde e prospeţime şi răcoare.

  Şi nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hârtie albastră, pe uşă este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare”. Nu ţineam prea mult să-i văd, deşi femeia e agreabilă când e familiară, după-masă veneam numai aşa, ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum uşa închisă mă scade sufleteşte ca o părăsire, ca o neşansă disproporţionată. Prezenţa lor de-abia îmi devine necesară. La întoarcere, puţin amărât, descopăr şi reţin toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră. Casa din colţ are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capsa”, ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se târăsc în fundul unei mine. Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărţi. Vitrina e prea sus, ca pe un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze. Un portret al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea când se încerca la ilustrate desenul imitând fotografia, trei caricaturi colorate de Jiquidi: un cap mare de general cu mustăţi enorme pe un trup cât un deget, alta cu un cap cât un măr pe un trup. Tot cât arătătorul: Eugen Stătescu şi nu mai ştiu cine. Cărţi poştale gălbejite, înşirate pe sfoară ca mânătărcile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. Câteva femei goale. Una – din ce vreme?

  — Cu fusta ridicată în faţă, dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, azvârlite din maldărul de dantelărie albă a dessous-urilor. E blondă, grăsuţă, cu sânii prezentaţi pe dantelă, ca perele mari de lux în cutii cu vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue” sau vreuna din şcoala ei. E cald, şi după-amiaza asta de august e calmă şi îmbâcsită, ca în orele de siestă un harem adormit. Încep să-mi simt corpul, aş mânca piersici şi aş vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliţa albă, ca să ţi se lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deşiraţi şi osoşi.

  Pe lângă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cât o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scăriţe de lemn strâmbe. Sunt locuinţe studenţeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în faţă, şi alături de ea câteva căruţe de lemne, aşa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.

  Mă gândeam cu enervare că s-ar putea ca uşa de lemn, toată, a Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele mele bătăi, întărite, uşa aceasta să rămâie definitiv calmă, egală, ca o barieră între mine, cel de afară, şi interiorul baricadat.

  Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum şi se accentua intens pentru ce avea să vie. Mâna desfăcută ca să-şi mărească suprafaţa de pipăit se încolăcise de pe acum în jurul braţului alb, plinuţ al fetei, ochiul juca încă de pe drum comedia enervată a sânilor, care, pe jumătate văzuţi, nu rămân aşa etern, ca într-un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sâni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea, senzualităţii dizolvante, leneşe şi lenevitoare ca aerul cald. Cutele pe care le face cămăşuţa, ocolindu-le rotunjimile de fructe, sunt tot atât de molatice şi încolăcite ca şi linia lor sinuoasă. Genunchiul încă de pe drum se simte potrivit prin rochie deasupra genunchiului ei, în primitoarea adâncitură cu care începe coapsa. Mâinile-mi coboară apoi, îmbrăţişând femeia cu coatele îndoite şi sprijinite în şoldurile ei, cu faţa de dinăuntru a braţelor şi avanbraţelor cuprinzându-i şi simţându-i talia, ca nişte sepale vii.

  Am bătut în uşă, şi sunt surprins de sunetul bătăii auzit înăuntru, de parcă am trimis un sol. Nu va răspunde nimeni; sunetul acesta trimis de mine va fi singurul semn de viaţă. Se aud paşi înăbuşiţi, însă cineva, topindu-se cu restul lumii, a mişcat nevăzut clanţa, în faţa mea la un pas. Sora Emiliei, fără să aştepte să-i dau bună ziua, s-a întors câţiva paşi şi, din pragul micului vestibul întunecat ca o magazie, de unde o scară duce sus, a strigat-o, fără să-mi spună numele, cum se anunţă fetele la bordel: „Emilia”.

  Jucau se pare cărţi, căci văd pe masă un pachet mic, unsuros, care ar putea să fie şi pentru ghicit însă, şi acum totul e întrerupt, iar tânărul care e cu ele e nedumerit. E ca o catastrofă liniştit convenită, care în loc să mă măgulească, mă stânjeneşte, căci deschide ca un hiatus între ceea ce se întâmpla până acum în această sufragerie cu mobile vechi şi între cele ce se vor întâmpla în şi în prezenţa mea… Trebuie să găsesc o introducere, oricum. Dar tânărul, după ce a ezitat câteva clipe, neştiind ce să facă, sau poate la un semn, neobservat de mine, al vreuneia dintre femei, se decide şi, după ce bălăbăneşte puţin mâinile, se strecoară prin uşa deschisă în vestibul, fără să salute, ca o vietate domestică. Era ca de douăzeci şi cinci de ani, cu o figură de lăutar, oacheş de tot, ras, îmbrăcat în haine negre.

  Toată mişcarea asta produsă de venirea mea mă stinghereşte şi mă întristează, căci ştiu bine că prestigiul meu de om n-a câştigat nimic, dar mi-a descoperit, jignind ceva în mine, că